Statistic, românii par să fie foarte religioși. Sociologii confirmă cu date ceea ce nu mai constituie o surpriză pentru nimeni. Însă un sondaj IRES evidenţiază niște contradicţii care, analizate pe fond, demonstrează că religiozitatea românilor, deși pare solidă, se clatină în anumite privinţe.

Privind la ultimul sondaj IRES, ţi se conturează impresia că România este un fel de Res publica Christiana, în acord cu această sintagmă definitorie pentru comunitatea creștină. Vine aproape de la sine această concluzie, în contextul în care românii cred în Dumnezeu în proporţie de 96%. Rata mare de credincioși a fost validată și de un sondaj INSCOP realizat în urmă cu câteva săptămâni, care atesta faptul că 96,5% dintre români cred în Dumnezeu.

Este suficientă o simplă comparaţie cu alte ţări care se află în topul religiozităţii pentru a constata că România este pe podium la acest capitol. De exemplu, un sondaj efectuat în urmă cu 3 ani în 57 de ţări atesta că Ghana (96%), Nigeria (93%), Armenia (92%) sunt ţările cele mai religioase. România nu stătea nici atunci rău, în condiţiile în care 89% dintre cetăţeni considerau că sunt receptivi la ideea de divinitate. Studiul IRES nu face acum decât să ateste o apropiere a românilor de procentul maxim în ceea ce privește credinţa în Dumnezeu.

Din acest punct de vedere, motive de satisfacţie ar fi destule, însă nu în toate privinţele. Mai întâi, se impune o distincţie între proclamarea credinţei în Dumnezeu (care nu are implicaţii dincolo de simpla afirmaţie) și religiozitatea (care presupune practicarea consecventă a unor discipline religioase). Ce spune statistica în această privinţă? Românii cred într-un număr covârșitor în Dumnezeu, însă doar 69% dintre participanţii la studiul IRES se roagă cel puţin o dată pe zi și doar 45% participă cel puţin o dată pe lună la slujbe sau la alte evenimente religioase. Pe de altă parte, 75% cred în existenţa Raiului. Cifra poate fi considerată încurajatoare, ţinând cont că reprezintă trei sferturi din populaţia ţării. Însă dificultăţile de decriptare a vieţii religioase a românilor se accentuează pe măsură ce abordăm și alte date. Astfel, aceiași români, 66% mai exact, declară că Iadul există și numai 64% cred în viaţa după moarte.

Citind printre rândurile sondajului

Corelarea rezultatelor permite formularea anumitor concluzii. Numărul celor care cred în Dumnezeu este net mai mare decât al celor care acceptă existenţa reală a Raiului sau care cred în viaţa după moarte. Ceea ce omite sondajul (dar ar fi fost interesant de aflat) este percepţia românilor pe aceste două aspecte. Poate că nu ar fi fost deloc o surpriză să constatăm o varietate de opinii cu privire la Rai, suflet sau viaţa de după moarte.

În privinţa ultimului aspect, sondajul relevă, de fapt, o anumită confuzie cu privire la relaţia dintre credinţa în Dumnezeu și adevărurile fundamentale ale creștinismului. Sunt destui români care consideră că poate fi disociată credinţa în Dumnezeu de continuitatea vieţii dincolo de moarte. În plus, nu există nici garanţii că cei care cred în posibilitatea unei vieţi de dincolo au o concepţie creștină pe acest subiect. Este suficient de analizat impactul știrilor legate de paranormal asupra opiniei publice sau unele elemente specifice religiilor orientale pentru a concluziona că opiniile cu privire la viaţa de dincolo nu sunt deloc unitare și nici toate de sorginte creștină. Mai mult, este neclar dacă ideea vieţii după moarte se rezumă la concepţia nemuririi sufletului, ca o reminiscenţă a gândirii grecești, sau la cea a unei continuităţi fizice a vieţii după înviere, în acord cu concepţia prezentată de Biblie.

Faptul că unii pot crede în Dumnezeu, dar nu și în viaţa de dincolo ar trebui să dea de gândit. Cu alte cuvinte, religiozitatea se rezumă la existenţa terestră, iar în aceste condiţii esenţa creștinismului se disipează. Nu este pentru prima oară când în interiorul creștinismului se constată această tendinţă. Încă de pe vremea apostolilor existau deviaţii ale creștinismului care acreditau ideea că existenţa umană se rezumă la timpul prezent. Scriindu-le unora ca aceștia, apostolul Pavel contesta această percepţie, demascând superficialitatea unei gândiri de acest tip: „Dacă doar pentru viaţa aceasta ne-am pus încrederea în Dumnezeu, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre oameni.”

De aici derivă și surpriza sondajului, care, dincolo de impresia generală de credincioșie a românilor, denotă o anumită abordare preponderent terestră a religiei. Același lucru reiese și din faptul că 31% declară că nu cred în existenţa Diavolului. Minimalizarea răului sau chiar eludarea lui constituie, de fapt, o distorsionare a creștinismului, în condiţiile în care fără el nu poate fi explicat nici conceptul de mântuire. Sursa răului (Diavolul) și rezolvarea acestei probleme (viaţa de dincolo) fac parte dintre pilonii Scripturii. Ușurinţa cu care unii pot să le elimine din concepţia lor religioasă sub pretenţia că, totuși, cred în Dumnezeu justifică formularea unei întrebări esenţiale, care ar fi fost necesară în cadrul sondajului: Care este relaţia credinciosului român cu Biblia?

Posibilele răspunsuri oferite ar fi fost relevante în tentativa definirii religiozităţii la români. Atâta timp cât nu știm în ce măsură credincioșii se documentează din surse sigure în ceea ce privește conceptele fundamentale ale creștinismului, este dificil de tras concluzii ferme. Un oarecare cadru ne este oferit de alte cercetări, fără însă ca acestea să surprindă toate aspectele posibile. Astfel, un alt sondaj IRES, din 2013, confirmă datele prezente. Credinţa în Dumnezeu, în suflet sau în Rai se încadrează aproximativ în aceleași cifre. Însă jumătate din populaţia României crede în telepatie (o concepţie necreștină), 24% dintre români cred în reîncarnare, iar 45% consultă horoscopul. În schimb, în învierea morţilor (un alt concept fundamental al creștinismului) cred doar 50% dintre cei care afirmă că sunt credincioși.

O posibilă explicaţie pentru aceste paradoxuri poate deriva din raportul „Obiceiurile de lectură ale românilor”, care relevă faptul că Biblia a fost indicată de 2,5% dintre respondenţi drept cartea preferată, iar cărţile religioase erau menţionate printre cele citite „cel mai recent” de către 10% dintre români. Mai bine cotate la rubrica „cel mai recent” par să fie romanele scrise de autori străini (27% dintre români) și romanele românești (13%). Iar dacă mai adăugăm faptul că 22% dintre români nu citesc deloc, avem o imagine de ansamblu cu privire la sursele care alimentează convingerile religioase ale unor români.

DISTRIBUIE: