Din când în când, mass media aduce în atenţie câte un studiu care urmărește să calibreze balanţa dintre inteligenţă și religiozitate și, de obicei, descoperirile duc la ironizarea religioșilor și la asocierea religiei cu nerozia. Ca și cum motive pentru ironizat ateii nu ar exista.

Aparenta imposibilitate a inteligenţei de a convieţui cu religiozitatea prinde într-o oarecare măsură la public fiindcă acesta este familiarizat cu imaginea fanaticului care ignoră bunul-simţ sau cu kitschul spiritual al îmbinării religiozităţii și antisocialităţii (vezi îmbrâncelile și competiţia din timpul unor pelerinaje). Însă e suficientă bănuiala publică pentru a sprijini o concluzie? Deși realitatea este, prin definiţie, complexă, la fel de banal este că societatea preferă comoditatea stereotipurilor, iar nuanţele, care ar apropia mai mult de adevăr, rămân cel mai adesea umbrite de prejudecăţi.

„Raportul dintre inteligenţă și religie este negativ”, a apreciat coordonatorul Miron Zuckerman, psiholog la Universitatea din Rochester, după ce a examinat rezultatele a 63 de studii. Zuckerman explica rezultatele analizei sale subliniind că a considera nerozia o cerinţă necesară religiozităţii este în sine o nerozie. Ideea nu este că numai nerozii cred în Dumnezeu, ci doar că persoanele inteligente ar putea avea mai puţină „nevoie” să creadă. Este posibil, spune el, ca oamenii mai inteligenţi să își împlinească anumite nevoi de bază (sau „funcţii”, în limbaj psihologic) în afara religiei. Aceste funcţii includ stima de sine, simţământul apartenenţei la o comunitate și sentimentul unui scop. „Noi zicem că e posibil ca un nivel ridicat de inteligenţă să răspundă acestor nevoi similar religiei.” Pe de altă parte, toate beneficiile înșirate în lista anterioară (stima de sine, apartenenţa șamd) nu sunt scopuri în sine în nicio religie. În creștinism, cu atât mai puţin. Ele sunt binevenite, desigur, dar sunt efecte secundare ale relaţiei cu divinitatea, care este preţuită în sine (așa cum și relaţiile cu ceilalţi oameni nu sunt preţuite pentru „beneficii”, ci ca valori/scopuri în sine).

Lillian Daniel, pastor congregaţionalist, comenta pe marginea acestui studiu spunând că, de fapt, răspândirea acestei concepţii – că inteligenţa predispune la ateism – este un rezultat al unei anumite presiuni de grup, care se acutizează pe măsură ce se avansează pe scara educaţională. „Este una dintre ultimele prejudecăţi acceptabile, într-un mediu care se mândrește cu faptul că este deschis la minte.” Dar și aici intervine nevoia de nuanţe, fiindcă realitatea s-ar putea să ne contrazică așteptările.

Să luăm ipoteza că nivelul de educaţie e invers proporţional cu nivelul de religiozitate. În ţările occidentale, tendinţa aceasta e verificabilă, însă, dacă ne orientăm spre Africa, vedem exact contrariul: cu cât o persoană este mai educată, cu atât sunt șanse mai mari să creadă în Dumnezeu. Aceeași ipoteză a fost infirmată și în privinţa terorismului motivat de extremismul religios. Sociologii au observat că profilul tipic al teroristului nu este islamistul trecut de prima jumătate a vieţii, needucat și sărac, ci opusul: tineri educaţi proveniţi din medii în care finanţele nu au ridicat mari probleme. (Lucrurile diferă în cazul teroriștilor cu cetăţenie europeană, dar aceasta este o dovadă în plus că e nevoie să manifestăm precauţie atunci când folosim categorii și clasificări.)

A privi realitatea nenuanţat ne înconjoară de ridicol, indiferent cărei tabere îi aparţinem. De fapt, acest apel la precauţie nu a fost catalizat de un material de presă despre religioși, ci de unul scris într-o notă evoluţionist.  E vorba despre un articol BBC care încerca să explice cum bolile cu transmitere sexuală ne-au „educat” pe noi, oamenii, să renunţăm treptat la promiscuitate. Dincolo de teza provocatoare a articolului, m-a intrigat introducerea lui, care argumenta evoluţionist împotriva monogamiei. „La prima vedere, să stai toată viaţa cu un singur partener pare o idee destul de proastă, cel puţin din perspectivă evoluţionistă.” Și materialul continuă expunând perspectiva aceasta: „Spermă este din plin și nu durează mult să se fabrice, deci un bărbat n-ar avea niciun beneficiu să investească într-o singură femeie, căreia îi va lua mult timp să se reproducă. Și o femeie poate avea avantaje dacă are mai mulţi parteneri. Dacă copiii ei au taţi diferiţi, unii ar putea fi mai bine protejaţi împotriva bolilor.”

Recunoaștem descrierea tipic evoluţionistă. Însă citind-o, ca niciodată până acum, m-a surprins infantilismul raţionamentului. Hilaritatea raportului dintre cantitatea de spermă, timpul necesar producerii și capacitatea reproductivă, ca și nerealismul competiţiei feminine pentru rezistenţa genetică. Chiar crede cineva că strămoșii noștri, pe care îi considerăm inferiori pe scara evolutivă, făceau sex (promiscuu, după standardele de azi) fiind preocupaţi de o investire profitabilă a spermei sau de competiţia pentru cea mai rezistentă progenitură? Sau cum am putea crede că niște fiinţe inferioare nouă ar avea așa o capacitate anticipativă și o profunzime de gândire atât de pronunţată, încât ar fi capabile să conceptualizeze fertilitatea cu o precizie matematică, transformând-o totodată într-o… religie a perpetuării ? Aparentul devotament al oamenilor pentru această lege a fertilităţii ar face invidios orice sistem religios. Poate că un evoluţionist ar putea furniza răspunsuri la aceste întrebări. Însă și dacă ar veni cu soluţii pertinente, concluzia blogului rămâne valabilă: suntem grabnici la ironizat lucrurile pe care nu le cunoaștem, uitând că, privite de la distanţă și detașat de presiunea grupului, valorile noastre sunt la fel de ușor de ironizat și de catalogat drept neinteligente.

DISTRIBUIE: