„Oamenii ca Desmond Doss sunt supereroi. Adevăraţii supereroi nu poartă colanţi și nu sunt înconjuraţi de efecte speciale, dar acţiunea din viaţa lor se desfășoară tot la un nivel superior, supranatural. Ei privesc spre – și fac apel la – ceva mai mare ca ei și apoi merg și fac ceva supraomenesc”, declara actorul și regizorul Mel Gibson într-un interviu acordat pastorului Greg Laurie, despre ultimul său film, Hacksaw Ridge.

Unii compară imaginea lui Superman, zburând deasupra Metropolisului și folosindu-și superputerile pentru a depista problemele, cu imaginea lui Adam în Eden înainte de Eva, „singur și întrucâtva apatic, dar în posesia unei mari puteri și a unei mari înţelepciuni”.

Legătura dintre supereroii din filme și religie poate părea bizară – însă doar dacă facem abstracţie de faptul că ficţiunea excelează în a excava adevărurile profunde ale naturii umane.

Acesta este motivul pentru care genul filmelor cu supereroi a rezistat la Hollywood timp de 70 de ani. Ele nu vorbesc atât despre contextul social în care au fost create, cât despre aceleași teme eterne. „Ca spectatori, ne punem speranţele, fricile, visurile, emoţiile în aceste forme corporale și le dăm drumul în lumi fantastice pentru a vedea ce am putea învăţa din asta.” Unii psihologi susţin că momentul de maxim interes pentru spectator este când „un om trece de la a fi doar unul dintre noi la a fi cumva mai bun, mai puternic.” Alţii îi contrazic și spun că interesul nostru nu este faţă de cum devine cineva superom, ci faţă de cum devine erou, alegând de fiecare dată altruismul. Poveștile cu supereroi ne inspiră astfel prin faptul că ne oferă un model care face faţă adversităţilor, găsește sens în traumă, își descoperă puterile și le folosește pentru binele tuturor.

De la Batman la D.D.

Totuși, câte putem învăţa de la un personaj imaginar pe care îl trecem de-a lungul anilor printr-un laborator de sentimente pentru ca, la final, să obţinem câte un impuls psihologic pentru propria poveste de viaţă? Deși pot să ne inspire în diverse momente din viaţă, e clar că în mod normal pe copii îi auzim că vor să fie ca Batman, nu pe adulţi. Maturizarea presupune o tranziţie descrisă cel mai simplu și concret de apostolul Pavel: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” (1 Corinteni 13:11). Această renunţare este însă mai degrabă un proces de înlocuire, din moment ce omul pare să aibă oroare de spaţiul vacant, după cum spun psihologii. Un obicei rău este înlocuit cu unul bun, un model de viaţă cu altul, Bruce Wayne cu Desmond Doss.

„Oamenii ca Desmond Doss sunt supereroi. Adevăraţii supereroi nu poartă colanţi și nu sunt înconjuraţi de efecte speciale, dar acţiunea din viaţa lor se desfășoară tot la un nivel superior, supranatural. Ei privesc spre – și fac apel la – ceva mai mare ca ei și apoi merg și fac ceva supraomenesc”, declara actorul și regizorul Mel Gibson într-un interviu acordat pastorului Greg Laurie, despre ultimul său film Hacksaw Ridge.

Andrew Garfield, în rolul lui Desmond Doss, în filmul Hacksaw Ridge.
Andrew Garfield, în rolul lui Desmond Doss, în filmul Hacksaw Ridge.
Vince Vaughn, în rolul sergentului Powell, în filmul Hacksaw Ridge.
Vince Vaughn, în rolul sergentului Powell, în filmul Hacksaw Ridge.

Mel Gibson este cunoscut pentru multiplele sale roluri, pentru gafele din viaţa personală, dar poate mai ales pentru debutul său regizoral cu cel mai controversat film creștin, Patimile lui Hristos (Passion of the Christ), care a fost interzis celor sub 15 ani, ba chiar sub 18 ani în unele ţări, din cauza scenelor de violenţă. După 12 ani, Mel Gibson revine în scaunul regizoral pentru a-și „împrumuta talentele” unei povești cu un supererou care nu este de „talia” lui Iisus, dar care vorbește despre El.

„Ce a făcut el a fost supranatural și a făcut-o înarmat doar cu credinţa sa”. Mel Gibson

Bătălia de la Okinawa, din al Doilea Război Mondial, este des comparată cu debarcarea din Normandia din punctul de vedere al ferocităţii luptei. Invazia din insula japoneză, din 1 aprilie 1945, a fost cea mai amplă operaţiune amfibie din teatrul de război din Pacific, denumită „taifunul/ploaia de oţel”, cu referire la intensitatea atacurilor kamikaze ale japonezilor și la numărul de nave aliate care au luat cu asalt insula. Se consideră că aceasta a fost cea mai sângeroasă bătălie din Pacific, cu peste 110.000 de soldaţi morţi (14.009 dintre aliaţi și 77.166 dintre japonezi, în afara celor care au murit ulterior din cauza rănilor). Prin comparaţie, confruntarea din Normandia s-a soldat cu 37.000 de morţi în rândul aliaţilor şi aproape 60.000 în rândul germanilor. În lupta pentru cucerirea acestei insule japoneze, care a ţinut 82 de zile, Desmond Doss a salvat mulţi soldaţi, dar pe 5 mai, o zi soldată cu eșec pentru americani, Doss a salvat de unul singur 75 de soldaţi, pe care i-a „cules” de pe câmpul de luptă sub atac constant din partea japonezilor și pe care i-a coborât cu frânghii într-o prăpastie de 120 de metri, în numai cinci ore.[1] A fost doar cea mai impresionantă realizare a sa din mai multe, în urma cărora Doss a primit Medalia de Onoare a Congresului Statelor Unite, devenind astfel primul militar necombatant american onorat cu această medalie. „Ce a făcut el a fost supranatural și a făcut-o înarmat doar cu credinţa sa”, a declarat Mel Gibson. Doss a fost un adventist de ziua a șaptea care a intrat voluntar în război, dar care a refuzat să poarte armă și să lucreze în Sabat, indiferent de câte probleme a întâmpinat.

„Și dacă cineva îţi violează soţia?”

Opţiunea lui Doss de a nu purta armă fusese interpretată mult timp după înrolare ca o dovadă de lașitate, atât de către superiori, cât și de către ceilalţi soldaţi, unii ameninţându-l că o să-l împuște chiar ei pe câmpul de luptă. La 1,77 metri înălţime și 66 de kilograme, Doss nu era tocmai „făcut să fie soldat”, iar refuzul de a purta arme s-a tradus în ideea că încerca să își scape pielea. Nimeni însă nu știa că Doss a refuzat șansa de a rămâne acasă și s-a înrolat voluntar în armată și nici că la înrolare s-a opus vehement categorisirii ca „necombatant”, care era rezervată de fapt nepatrioţilor, celor care pe baza libertăţii de conștiinţă protestau împotriva statului, refuzau să salute steagul, să poarte uniformă și în general nu făceau nimic pentru a contribui la efortul de război. Doss nu era ca ei. El voia să fie pe câmpul de luptă, unde să își ajute semenii ca sanitar (deși nu avea experienţă), dar nu voia cu niciun chip să ia viaţa cuiva. În final, a trebuit să accepte clasificarea, pentru că altfel ar fi fost trimis la Curtea Marţială la prima obiecţie în faţa superiorilor.

Timp de doi ani și jumătate, Doss s-a antrenat cu ceilalţi soldaţi, dar ca sanitar nepurtător de armă. Deși rezultatele sale erau la fel de bune ca ale celorlalţi, acest refuz neabătut l-a menţinut în stadiul de paria, fiindcă nimeni nu avea încredere în el. La ce folosește în război un om care nu are armă? Toţi îl considerau o povară și încercau să scape de el. Au încercat să îl intimideze, să îi dea treburile cele mai grele, a fost mutat de la sanitari la infanterie și apoi iar la sanitari, ba chiar superiorii au încercat să îl declare instabil mintal și mai târziu să îl trimită la Curtea Marţială. Dar la fel de tare cum credea că trebuie să își facă datoria faţă de Dumnezeu și să respecte cele Zece Porunci, Doss credea că trebuie să își facă datoria faţă de patrie și nu le-a dat superiorilor niciun motiv să se plângă de el, decât că legea îi obliga să îi respecte alegerile, cu care ei nu erau de acord. Doss s-a ţinut scai de armată, dar s-a ţinut scai și de Dumnezeu, mereu studiind Biblia, făcându-și rugăciunea zilnică pe genunchi, de faţă cu ceilalţi soldaţi, care nu ezitau să îi arunce bocanci în cap, mergând în fiecare sâmbătă la biserică indiferent de locul în care se muta tabăra și ferindu-se de arme.

Doss s-a ţinut scai de armată, dar s-a ţinut scai și de Dumnezeu, mereu studiind Biblia, făcându-și rugăciunea zilnică pe genunchi, de faţă cu ceilalţi soldaţi, care nu ezitau să îi arunce bocanci în cap, mergând în fiecare sâmbătă la biserică indiferent de locul în care se muta tabăra și ferindu-se de arme.

Pentru Doss, lucrurile erau simple. În mintea lui, porunca „Să nu ucizi!” se traducea în faptul că, dacă cineva îl iubește pe Dumnezeu, atunci nu poate omorî un om pe care Dumnezeu îl iubește și era convins că nici în război aceste legi universale nu se schimbă, după cum iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni este neschimbătoare. El era acolo să îi salveze pe aceia pe care Dumnezeu îi iubește, ba chiar a vrut să salveze și niște soldaţi japonezi, dacă nu ar fi fost cât pe ce să fie împușcat pe loc de camarazii săi.

Doss este tipul de om care se trezește să vină cu legi noi când toată lumea știe că „în iubire și în război totul e permis”. Nu este de mirare că lumea nu l-a înţeles. Chiar și printre creștinii de azi, Doss e considerat uneori ușor drept fundamentalist, pentru că este aproape imposibil azi să fii principial religios, dar să nu fii fanatic. Doss a făcut imposibilul. Dacă ar fi fost un sectar, nici nu s-ar fi apropiat de armată, dar el s-a înrolat pentru că voia să fie implicat în societate cu toate problemele ei grave, voia să fie integrat și să ajute din interior. Voia să fie relevant pentru semenii lui, dar în același timp moral și credincios Dumnezeului său. În același timp, fanaticii nu sunt logici, pe când Doss punea raţiune în credinţa sa. Încercând să îl convingă, un superior l-a întrebat ce ar face dacă ar merge acasă și ar da peste un intrus care îi violează soţia și ar avea un pistol lângă el. Nu l-ar omorî? Doss a spus că nu l-ar omorî, dar că intrusul nu s-ar bucura să fie în viaţă când ar termina cu el. Ceea ce arată că Doss avea simţul proporţiei (nici astăzi violul nu se pedepsește cu injecţia letală) și că religia nu era răspunsul său stereotipic la toate întrebările vieţii. Poziţia unui creștin în societate trebuie să fie una care să îmbine principiile civile cu cele religioase, ceea ce nu este imposibil pentru cineva ale cărui principii religioase susţin legile moralei naturale.

Teresa Palmer, în rolul lui Dorothy Schutte, în filmul Hacksaw Ridge
Teresa Palmer, în rolul lui Dorothy Schutte, în filmul Hacksaw Ridge

Lumea este guvernată de această lege morală naturală, un fel de simţ etic instinctiv care ne indică ce este rău și ce este bine, chiar și când nu suntem conduși de vreun crez religios. Nu este o lege care ne guvernează și ne obligă să ne comportăm în vreun fel, ca legea gravitaţiei, dar este o lege care ne face să ne certăm în autobuz pe singurul loc liber și să ne admonestăm unii pe alţii că „nu e frumos ce faci”. „Pare că ambele părţi au în minte un fel de Lege sau Regulă a fair play-ului sau a comportamentului decent, sau a moralităţii, sau cum vrei să îi spui, asupra căreia cad de acord. Dacă nu ar fi așa, s-ar lupta ca animalele, dar nu ar putea să se certe. Cearta înseamnă să îi arăţi celuilalt că greșește și nu ar avea niciun sens să încerce, dacă nu ar avea un soi de înţelegere comună despre ce e Răul și ce e Binele”[2], explică foarte clar C.S. Lewis.

„Pare că ambele părţi au în minte un fel de Lege sau Regulă a fair play-ului sau a comportamentului decent, sau a moralităţii, sau cum vrei să îi spui, asupra căreia cad de acord. Dacă nu ar fi așa, s-ar lupta ca animalele, dar nu ar putea să se certe.” C.S.Lewis

Este vorba de acea lege care, deși poate să sufere schimbări în timp și de la o civilizaţie la alta, nu înregistrează niciodată o diferenţă totală. O lege care îţi spune că nu e bine să ucizi, chiar dacă ești ateu sau ești creștin. Jihadiștii, de exemplu, își susţin principiile religioase mai presus de orice și se consideră eroi dacă se sinucid într-un atentat, dar sunt repudiaţi chiar de către musulmani ca fiind fanatici. Orice religie care pretinde că are drept să ia viaţa nu poate fi recunoscută ca atare și acceptată în societate. Însă, prin alegerea de a nu purta arme, Doss nu și-a pus decât propria viaţă în pericol, ceea ce vorbește mai mult despre spiritul său de sacrificiu în favoarea altora decât despre dorinţa de a se transforma într-o jertfă pe altarul unei anumite credinţe fanatice.

„Curajul este aproape o contradicţie în termeni. Înseamnă o dorinţă puternică de a trăi, dar care ia forma unei dispoziţii de a muri”[3], scria apologetul creștin G. K. Chesterson în cartea Orthodoxy. Efectele acestui tip de curaj în societate sunt imediate. După cele cel puţin 75 de vieţi salvate, atitudinea camarazilor și a superiorilor lui Doss s-a schimbat radical. Au început să îl roage să îi însoţească în misiuni și erau dispuși să le amâne pe acestea pentru ca el să își termine rugăciunea sau studiul biblic. Într-o ocazie s-au întors pe câmpul de luptă ca să îi caute Biblia pierdută și chiar ei au fost aceia care l-au propus pentru Medalia de Onoare. Povestea lui Doss a fost spusă în toată lumea, a fost subiectul unor benzi desenate, a unui documentar și acum a unui blockbuster, la care lumea s-a sculat în picioare și a aplaudat timp de zece minute.

Și dacă nu ai dreptate?

Se spune că îndoiala este „mama credinţei”. Dacă pe drumul tău religios nu te oprești să pui anumite lucruri sub semnul întrebării și să cauţi răspunsuri, nu ai cum să crești. Dar ce ar fi fost dacă Doss ar fi început să se îndoiască de principiile sale când au fost puse sub semnul întrebării? Ce ar fi fost dacă Doss nu ar fi fost complet integru, dacă ar fi respectat doar unele aspecte religioase, după care ar fi folosit războiul drept scuză ca să nu le respecte pe celelalte? Pentru că ceea ce este cel mai impresionant la povestea lui Doss, pe lângă lucrurile evidente pentru oricine, este faptul că a știut că el are dreptate și că ceea ce i se cere să facă este greșit.

Cu incredibilă dedicare și blândeţe, i-a bandajat și i-a tratat pe cei care și-au bătut joc de el. În final, aceștia au rămas în viaţă datorită faptului că Doss a fost un om integru în tot ce a făcut și nu a umblat cu jumătăţi de măsură și excepţii.

Superiorul cu care Doss a avut cele mai multe probleme pentru cea mai lungă perioadă de timp era un evreu. Când Doss s-a dus prima dată să îi ceară o permisie pentru a merge sâmbăta la biserică, căpitanul i-a spus: „Stai puţin, Doss! Eu sunt evreu și am obiceiul să merg în fiecare Sabat la sinagogă – când sunt acasă. Dar acum suntem în armată. Trebuie să lucrez sâmbăta și tu trebuie să faci la fel.”[4] Căpitanul îl privea pe Doss ca pe un om iraţional, un fanatic religios total desincronizat în raport cu vremurile și contextul în care se afla. În schimb, Doss se uita la un om care și-a compromis religia și principiile. Evident, fiecare considera că dreptatea este de partea lui, dar fiecare era blocat în propria subiectivitate. De partea cui era cu adevărat dreptatea și cum ar fi putut acela să o recunoască? Cheia la această întrebare se găsește în versetul preferat al lui Doss: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaște-L în toate căile tale și El îţi va netezi cărările” (Proverbele 3:5,6). Credinţa lui Doss în Dumnezeu era una simplă, dar nu simplistă! Nu era un erudit, dar niciodată nu pleca fără Biblie și oricând putea citea și se ruga. „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înţelepciunea ta!” nu este un îndemn la orbire.

Doss credea în promisiunea creștinismului biblic de a-i face pe cei care studiază Biblia să înţeleagă principiile după care trebuie să își coordoneze viaţa, nu în sens mistic, ci în sensul concret de a deveni capabili să răspundă corect la o situaţie dilematică complexă. Așa că l-au ostracizat, l-au hărţuit, l-au înjurat, i-au făcut viaţa cât se poate de grea. Dacă nu ar fi fost integru până la capăt, nu ar fi putut să răspundă cu o extraordinară dedicare de fiecare dată când era nevoie de el. Dar el respecta regula de aur – „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le și voi la fel” (Matei 7:12) – și nu era ranchiunos. De fiecare dată când cineva striga „Sanitar!” pe câmpul de luptă, întotdeauna răspundea și niciodată nu a pus propria siguranţă pe primul loc. Cu incredibilă dedicare și blândeţe, i-a bandajat și i-a tratat pe cei care și-au bătut joc de el. În final, aceștia au rămas în viaţă datorită faptului că Doss a fost un om integru în tot ce a făcut și nu a umblat cu jumătăţi de măsură și excepţii.

Președintele Truman îl onorează pe Desmond Doss cu Medalia de Onoare.
Președintele Truman îl onorează pe Desmond Doss cu Medalia de Onoare.

Astăzi, societatea se lasă ispitită de impresia că religia este o problemă și că îi împiedică dezvoltarea. Cazuri precum acesta arată cât de greșită este această concepţie. Principiile religioase ale lui Doss nu l-au împiedicat să își facă datoria, ci, dimpotrivă, l-au ajutat să și-o îndeplinească într-o manieră miraculoasă. Oamenii cu principii religioase care caută să participe, să fie relevanţi și de folos sunt un mare câștig în societate, care ar trebui să îi respecte și să îi considere o parte din ceea ce are ea mai bun. Se ajunge la situaţii ireconciliabile doar când societatea le cere să facă ceva rău, opus principiilor lor religioase corecte, sau când religia lor le cere să facă ceva rău, opus principiilor morale naturale.

În același timp, astăzi, oamenii religioși sunt ispitiţi să nu își mai ia religia în serios, pentru că în această societate nici ei nu ar mai fi luaţi în serios. Și se complac cu o asemenea stare de lucruri, pentru că, la fel cum se uită la un film cu Superman sau cu Batman și au impresia că este foarte simplu să devii din ordinar extraordinar, se uită la Desmond Doss și au impresia că ar fi făcut la fel. În general, majoritatea credincioșilor funcţionează azi pe ideea că orice mic efort e mai bun decât nimic și, în timp ce se complac într-o lălăială religioasă, care nu diferă foarte mult de bâlbâielile păgâne, stau liniștiţi pentru că au impresia falsă că totuși zace undeva în ei capacitatea de a se ridica la înălţime atunci când situaţia o va cere. Adevărul este complet altul! „Idealul creștin nu a fost încercat și găsit nesatisfăcător; a fost găsit dificil și a rămas neîncercat”[5] este poate cel mai faimos citat din Chesterson. Și cât de relevant este astăzi, la 80 de ani de la moartea sa!

Footnotes
[1]„Frances Doss, Desmond Doss: The Conscientious Objector, Pacific Press, Canada, ediţie online (în curs de apariţie la Editura Viaţă și Sănătate).”
[2]„C.S.Lewis, Mere Christianity, Harper Collins, Marea Britanie, 2012, p. 4.”
[3]„Gilbert Keith Chesterton (1874-1936) a fost un critic literar și social, istoric, autor a peste 80 de volume, câteva sute de poeme, 200 de povestiri și 4.000 de eseuri.  Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără cele de apologetică creștină, «Orthodoxy» și «The Everlating Man». Chesterson se autodescria drept «creștin ortodox», dar poziţiile sale au început să se identifice din ce în ce mai mult cu cele ale catolicismului, până când în final acesta a renunţat la anglicanism și s-a convertit. Chesterson este de multe ori poreclit «prinţul paradoxului», datorită stilului său literar unic, despre care revista Time scria: «Oricând este posibil, Chesterson folosește citate, proverbe, alegorii, pe care cu grijă le întoarce pe dos, pentru a-și sublinia ideile». Vezi chesterton.org.”
[4]„Vezi nota 1.”
[5]Ibidem.

Note

„Frances Doss, Desmond Doss: The Conscientious Objector, Pacific Press, Canada, ediţie online (în curs de apariţie la Editura Viaţă și Sănătate).”
„C.S.Lewis, Mere Christianity, Harper Collins, Marea Britanie, 2012, p. 4.”
„Gilbert Keith Chesterton (1874-1936) a fost un critic literar și social, istoric, autor a peste 80 de volume, câteva sute de poeme, 200 de povestiri și 4.000 de eseuri.  Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără cele de apologetică creștină, «Orthodoxy» și «The Everlating Man». Chesterson se autodescria drept «creștin ortodox», dar poziţiile sale au început să se identifice din ce în ce mai mult cu cele ale catolicismului, până când în final acesta a renunţat la anglicanism și s-a convertit. Chesterson este de multe ori poreclit «prinţul paradoxului», datorită stilului său literar unic, despre care revista Time scria: «Oricând este posibil, Chesterson folosește citate, proverbe, alegorii, pe care cu grijă le întoarce pe dos, pentru a-și sublinia ideile». Vezi chesterton.org.”
„Vezi nota 1.”