Evenimentele lunii iulie adâncesc prăpastiile sociale care au devenit o marcă a secolului al XXI-lea. Într-un dialog al violenţei, din ce în ce mai absurd, combatanţii se radicalizează. Unii devin fanatici religioşi, alţii, naţionalişti. Unii devin terorişti, alţii, xenofobi. Constanta e spirala resentimentelor. Pe de altă parte, continuă spectacolul dezarmant al imposturii politicului. Trump şi, mai nou, Erdogan sunt în prim-plan.

În perioade încărcate cu atât de multe evenimente de comentat, devine mai uşor de remarcat că obiectivitatea analistului de presă, care influenţează într-o mare măsură masele, devine din ce în ce mai mult echivalentul cinismului, iar aceasta nu este o critică. Este o simplă constatare a faptului că liderii de opinie se simt constrânşi să recunoască spulberarea mitului progresului, al bunătăţii inerente a fiinţei umane sau al mâinilor curate ale conducătorilor.

Ajungem să trăim într-un permanent efort de a nu fi înşelaţi, iar sănătatea psihică ne este afectată cu atât mai mult, cu cât ne aflăm mai jos în piramida socială a controlului.

Problema e că, informaţi şi de alte surse în afară de presă, inclusiv de propriile experienţe, ajungem să fim bântuiţi de gândul că o majoritate, dacă nu toţi ceilalţi, au motive ascunse şi devenim, treptat, incapabili să mai credem în onestitate. Şi neputinţa aceasta devine parte a vieţii cotidiene. Ajungem să trăim într-un permanent efort de a nu fi înşelaţi, iar sănătatea psihică ne este afectată cu atât mai mult, cu cât ne aflăm mai jos în piramida socială a controlului.

Cinismul care sugerează că lumea nu se poate schimba pentru că oamenii nu se schimbă ucide astfel  idealismul, taie aripile, descurajează proactivitatea, elimină credinţa în existenţa unui sens şi credinţa în Dumnezeu. O interpretare corectă a antropologiei Bibliei este congruentă cu viziunea cinică – natura umană este total depravată şi aceasta este cea mai cinstită explicaţie a stării de fapt în care se află lumea. În limbaj biblic, suntem „robi ai păcatului”, incapabili să acţionăm diferit. Dar tocmai în acest punct apare o importantă diferenţă între cinism şi Biblie. Cea din urmă spune că oamenii, chiar dacă nu se pot schimba prin ei înşişi, pot fi schimbaţi cu ajutor din exterior.

În ce fel ne ajută însă perspectiva biblică a încrederii în schimbare în faţa pericolului islamist? Cum pune capăt terorii? Ne îndeamnă ea să întoarcem şi celălalt obraz, să le dăm fanaticilor posibilitatea să mai ucidă nişte copii, în timp ce ne rugăm pentru schimbarea naturii lor violente? În niciun caz. Actele de terorism necesită măsuri imediate pentru apărarea dreptăţii şi pentru prevenirea unor atacuri viitoare.

Dar perspectiva Bibliei îşi arată valoarea atunci când este pusă alături de cinismul cvasipermanent care blochează căutarea unor soluţii pe termen lung, de reconciliere intra- şi intercomunitară.

Realitatea e că puţini oameni mai cred în schimbarea lumii şi luptă pentru ea. Dintre aceştia, majoritatea sunt tineri idealişti, care, cu timpul însă, devin la rândul lor cinici. Alături de ei sunt cei puţini care cred sincer în existenţa unui Dumnezeu care dă sens vieţii şi lumii. Aceasta nu este însă o apologie pentru religie sau creştinism, pentru că, din păcate, o mare parte a religioşilor sau creştinilor şi a instituţiilor lor nu au întotdeauna motive transparente. Cei puţini la care m-am referit şi pe care îi descriu aici sunt oamenii care, prin curăţia motivelor şi a perspectivei lor, sunt capabili de adevărate miracole (nu supranaturale sau mistice), care se nasc atunci când ei reuşesc să transmită speranţă, încredere şi oferă o mână celor care în străfundul inimii îşi doresc, de asemenea, schimbarea.

Cinismul care sugerează că lumea nu se poate schimba pentru că oamenii nu se schimbă ucide astfel  idealismul, taie aripile, descurajează proactivitatea, elimină credinţa în existenţa unui sens şi credinţa în Dumnezeu.

Am întâlnit astfel de oameni, care cunosc lumea în care trăiesc, dar nu acceptă perspectiva cinismului. Prin acest tip de răspuns ei seamănă cu Iisus, Cel care deşi cunoştea motivele ascunse ale tuturor, nu a răspuns cinic acelei realităţi. Dimpotrivă, vameşii şi păcătoşii, tâlharii şi criminalii, profitorii şi trădătorii găseau în Iisus motive să creadă că se pot schimba. Şi, conform Bibliei, aceasta era singura cale prin care aceşti paria mai puteau găsi schimbarea.

Prin comparaţie cu Iisus, devine clar că un creştin cinic are el însuşi nevoie de vindecare. Cinismul său este o dovadă a neputinţei sau, în termeni biblici, a necredinţei. Ca unul care era mai conştient decât oricine de starea deplorabilă a lumii, Iisus nu a ezitat să afirme totuşi, în mai multe rânduri şi în diverse forme, că oamenii pot şi trebuie să creadă în şi să acţioneze pentru schimbare, fiindcă că „toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede”. Iar cuvintele Sale nu erau un slogan motivaţional, ci expresia unui adevăr absolut, care schimba complet regulile jocului.

Credinţa este răspunsul la cinism. Dar o credinţă care nu este naivitate, nici superstiţie, ci o reinterpretare transcedentă a realităţii, este ceea ce ne face în stare să vedem lumea aşa cum se vede ea prin ochii lui Dumnezeu.

Credinţa este răspunsul la cinism. Dar o credinţă care nu este naivitate, nici superstiţie, ci o reinterpretare transcedentă a realităţii, este ceea ce ne face în stare să vedem lumea aşa cum se vede ea prin ochii lui Dumnezeu. Este soluţia pe care fiecare idealist, fiecare promotor al păcii, fie el şi ateu, şi-o imaginează. Un realism lipsit de autoiluzionare, dublat de o perspectivă lucidă şi luminoasă, care să deschidă drumul schimbării. Vestea bună este că un asemenea drum există. Vestea proastă, pentru o societate care Îl abandonează pe Dumnezeu din pricina ipocriziei creştinilor sau a propriei ipocrizii, e că nu-L vom găsi cu adevărat fără credinţa care să ne vindece percepţiile şi să ne inspire acţiunile.