Dar nu prea ne-ai spus ce ne spui acum. Erai mai discret cu privire la lucrurile acestea atunci.

Eram la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului, organizată anticipat ca să poată participa și dirigintele nostru, între timp stabilit în Canada. Când colega mea a rostit cuvintele cu care începe acest editorial, terminasem de povestit despre ce „am realizat” în viaţă, de fapt despre ce îmi place la viaţa mea și de ce am mers pe drumul pe care unii dintre colegi încă îl considerau nu tocmai bun. „De ce să renunţi la opţiuni mai bune și să alegi să faci ceva ce are de-a face cu religia?”

Adevărul este că, atunci când vorbesc despre religie, cei mai mulţi se gândesc la restricţii, la canoane, la dogme, formalism sau superficialitate. Într-un cuvânt, la limitare. Oare cum a ajuns aici religia care, în practica lui Iisus, aducea lărgirea perspectivei, eliberarea minţii și a inimii, capacitatea de a trece dincolo de egoism sau cinism, găsirea sensului și a fericirii? Acesta este contrastul care iese în evidenţă. Religia ilustrată de Iisus era nobilă și relevantă, nicidecum un subiect care să jeneze.

S-a pierdut pe drum viaţa religiei adevărate, credinţa care făcea respectabilă și inspiratoare viaţa posesorului ei. În felul acesta a ajuns să ne lipsească tot mai mult omul care știe ce crede, de ce crede și, mai ales, de ce nu renunţă la a crede, și să ne prisosească omul care crede naiv, superficial sau interesat, adică personajul emblematic al religiei superstiţioase, formale sau ipocrite.

Nu putem să aruncăm însă copilul odată cu apa din copaie. Biblia spune că, „fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”, iar afirmaţia plasează credinţa în centrul identităţii fiinţei umane. Nu credinţa care ne învăluie în fumul superstiţiilor, care ne blazează sau ne lasă inerţi, ci aceea care ne deschide perspective noi și, neapărat, ne transformă. Știm că nu este nimic de care lumea noastră să aibă mai multă nevoie decât de transformare. Știm, de asemenea, că nimeni nu găsește resursele să se transforme dacă nu crede – dacă nu în Dumnezeu, atunci în fiinţa umană, în progres sau într-un ideal. Și mai știm suficient despre om ca să ne fie greu să credem în idealul umanităţii mai mult decât în Dumnezeu.