La un sfert de secol de la căderea comunismului în Europa de Răsărit și în Uniunea Sovietică, interviul cu un fiu al acelor vremuri, dr. Mihail Kulakov, ne reamintește ce a însemnat să fii credincios într-un regim ateu și opresiv.

În acele timpuri, mulţi creștini nu s-au mulţumit să supravieţuiască, ci au îmbrăţișat visul unei vieţi de credinţă care să înflorească în libertate și au trudit ca visul să devină realitate. În acei ani întunecoși, Dumnezeu a pregătit, prin Mihail P. Kulakov, o traducere a Bibliei în limba rusă contemporană.

Punctul dumneavoastră de plecare în viaţă a fost dificil…  

M-am născut în Alma-Ata, Kazahstan, una dintre republicile islamice care făceau parte din Uniunea Sovietică. Era la şase ani după moartea dictatorului Iosif Stalin. Tatăl meu fusese exilat pe viaţă de către autorităţile sovietice, după cinci ani într-un lagăr de muncă silnică, rezervat inamicilor regimului. Fiindcă nu îi era permis să se întoarcă în Rusia, s-a mutat în capitala Kazahstanului, unde a cunoscut-o pe mama.

Aşadar, nici nu era căsătorit.

Când a fost arestat, tata era foarte tânăr, avea 20 de ani. Tatăl lui se afla deja în închisoare de zece ani, singura lui vină fiind că era pastor adventist. Perioada aceea a fost foarte dificilă, marcată de încercări grele, dar şi foarte interesantă, pentru că, deşi mulţi nu realizează, viaţa religioasă, intelectuală şi culturală cultivată în mod secret în Uniunea Sovietică era vibrantă, iar oamenii reușeau să-şi păstreze libertatea lăuntrică.

Mihail P. Kulakov, tatăl.
Mihail P. Kulakov, tatăl.

În Alma-Ata, părinţii mei au înfiinţat o biserică înfloritoare, frecventată de mulţi tineri şi având cor şi orchestră. A fost posibil pentru că venirea la putere a lui Hrușciov a fost marcată de o scurtă perioadă de liberalizare.

Tatăl dumneavoastră primise o sentinţă foarte aspră, o sentinţă demonstrativă dată unui simplu pastor.

Așa este, el nu era încă un lider important. Mulţi alţi pastori și membri activi aparţinând tuturor credinţelor – ortodocși, protestanţi, catolici, evrei  ̶ au suferit mult. Sute de mii au fost împuşcaţi sau trimiși la închisoare.

Care sunt amintirile dumneavoastră legate de copilărie?

Am amintiri amestecate. Desigur, îmi amintesc de persecuţie şi de teama pe care o simţeam. De exemplu, serviciile de cult puteau fi ţinute doar în mod ilegal, în subsolul unor case private, la ore târzii, schimbând adesea locul, aşa încât vecinii să nu observe și să nu raporteze autorităţilor. Botezurile aveau loc în condiţii extreme, iarna, într-o copcă, pe gheaţă. Îmi amintesc că frecvent miliţia venea şi bătea la uşă. Părinţii mei erau plecaţi să viziteze în secret alţi membri ai bisericii, iar noi rămâneam în grija bunicii, căreia îi era teamă ca tata să nu fie arestat din nou, căci persecuţiile şi campaniile antireligioase reîncepuseră. De altfel, în numeroase ocazii, tata a fost închis pentru perioade scurte. Bunica arunca Biblia şi cartea de imnuri creştine în cuptor, închidea uşiţa, iar apoi îi invita înăuntru pe miliţieni, astfel încât ei să nu poată găsi nicio dovadă. Literatura religioasă era strict interzisă.

Am amintiri legate de minunatele servicii divine desfăşurate în taină în pădure sau în alte locuri din natură, când mamele aduceau mâncare – prăjituri, fructe şi legume –, iar după-amiaza se purtau discuţii foarte interesante şi se spuneau istorisiri pentru copii.

Lumini și umbre… Vorbiţi-ne despre anii de școală. Cred că se ocupau tot timpul de dumneavoastră, eraţi considerat dușman de clasă, ridiculizat, ameninţat.

Aşa este. Elevii din familii creştine erau umiliţi şi batjocoriţi în public de către profesori. Făceam parte dintr-o familie numeroasă. Aveam cinci fraţi. Profesorii încercau să ne intimideze şi să ne forţeze să devenim membri ai organizaţiilor comuniste pentru copii, dar noi am refuzat să purtăm cravatele roşii ale pionierilor şi insignele în formă de stea cu chipul lui Lenin de când era copil, fiindcă, după cum ne explicase tata, comuniştii îi persecutau pe creştini şi îi împuşcaseră pe mulţi dintre ei din ordinul lui Lenin şi Stalin. Aşa că a trebuit să avem o poziţie foarte fermă. Dar erau și excepţii. Îmi amintesc în special de profesoara de muzică şi arte, care arăta în taină compasiune pentru creştini şi încerca să mă protejeze. Cred că în secret, şi ea era creştină.

Aţi interacţionat şi cu persoane de altă religie, cum ar fi musulmanii?

Desigur, trăiam printre musulmani. Unii dintre prietenii mei cei mai buni erau băieţi musulmani extraordinari, ca și vecinii noştri de peste drum. Asemenea creştinismului, islamul era persecutat de autorităţile sovietice.

Între timp, tatăl dumneavoastră a devenit un lider foarte important al Bisericii Adventiste.

Da, în Asia Centrală. Visul lui era să obţină permisiunea oficială ca biserica să funcţioneze ca entitate legală în Uniunea Sovietică, astfel încât să aibă dreptul de a publica literatură, de a avea acces la media, de a fonda instituţii de învăţământ și astfel să aibă un impact moral şi spiritual asupra societăţii. Pentru noi, copiii, acest vis extravagant părea un lucru foarte nerealist, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, am fost martorii obţinerii acelor drepturi.

Până în 1990, Biserica Adventistă nu avea nicio recunoaştere legală. Care a fost modul folosit de tatăl dumneavoastră și de cei apropiaţi lui pentru a crea legături şi a obţine treptat recunoaşterea bisericii?

Ei foloseau mijoace diverse, în funcţie de condiţiile din diferite perioade. În timpul lui Brejnev, când unii lideri religioşi erau încă în arest, dar mici libertăţi începuseră a fi acordate, tata a reuşit să publice câteva articole în reviste şi ziare sovietice foarte citite, unde i s-a permis să apere religia într-o manieră foarte discretă. Tata știa să aducă exemple din istorie când liderii religioşi au apărat moralitatea şi dezvoltarea ştiinţelor şi a artelor, iar astfel el încerca să modeleze opinia publică privind religia.

Cum v-aţi continuat studiile după liceu în acea perioadă? 

Mikhail Kulakov, fiul.
Mikhail Kulakov, fiul.

După cei doi ani de serviciu militar obligatoriu, printr-o minune a lui Dumnezeu mie şi unui alt tânăr din Rusia ni s-a permis în 1980 să mergem să urmăm teologia în străinătate, la Colegiul Newbold, Anglia. Era ceva nemaiîntâlnit. Înainte să plec, liderii bisericii mi-au spus: „Te trimitem acolo nu doar ca să vii cu o diplomă, ci și să înveţi cum sunt fondate, organizate și administrate instituţiile educaţionale şi programele de studiu, căci vrem ca tu să conduci o instituţie de învăţământ după ce te întorci. Credem că Dumnezeu va face posibil acest lucru şi că, prin voia Sa, regimul va fi schimbat.”

O viziune extraordinară aveau acei lideri. Când s-a întâmplat, în cele din urmă, acest lucru?

Odată cu accederea la putere a lui Mihail Gorbaciov, în cadrul reformelor făcute de el – Perestroika (restructurare) şi Glasnost (transparenţă). După nenumărate rugăciuni şi petiţii, cu ajutorul Domnului am primit în cele din urmă, în 1987, permisiunea ca pe ruinele unui liceu din micul oraş Zaokski, de la periferia Moscovei, să începem construirea primei instituţii protestante de învăţământ superior din Uniunea Sovietică. Am avut onoarea să fiu primul preşedinte şi primul profesor al acelei instituţii.

Viziunea aceea a devenit în cele din urmă realitate. Aş dori acum să discutăm despre extraordinarul proiect al traducerii contemporane a Bibliei, un proiect ale cărui baze fuseseră puse de tatăl dumneavoastră.

El începuse să înveţe ebraica. Tata şi-a petrecut toată viaţa pregătindu-se pentru acest proiect. Eram copil când veneau de la Moscova şi din Letonia cutii mari, cu enciclopedii ebraice în multe volume, Enciclopedia Brockhaus şi copii fotografice ale celor zece volume ale Comentariului Biblic Adventist. Un prieten rabin venea în taină la noi acasă pentru a-l învăţa cum să citească Biblia ebraică. O studia noaptea, pe genunchi, cu lupa și lanterna, pe cărţi care miroseau urât, pentru că le ţinea în latrină, în curte, unde nu căuta nimeni cărţi religioase.

De ce îl interesa o limbă moartă, când el trebuia să se lupte pentru supravieţuire?

Acest proiect a fost visul tatălui meu de când era tânăr, căci el considera că ruşii aveau nevoie de o traducere a Scripturii pe care s-o poată înţelege. Singura traducere existentă data din 1876. Oamenii de litere ortodocși ruşi spuseseră de atunci că limba era învechită.

Cum plănuia să-şi realizeze visul? Era o sarcină uriaşă, imposibilă pentru o singură persoană.

Categoric! În 1992, tata a decis să se retragă din poziţia de lider naţional al Bisericii Adventiste ca să se dedice total traducerii Sfintei Scripturi. El i-a scris conducătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, mitropolitul Chiril, în prezent patriarhul Rusiei, întrebându-l dacă le-ar permite celor mai competenţi oameni de litere ortodocși să colaboreze la traducerea Bibliei, căci tata nu voia să fie o traducere pentru protestanţi sau adventiști, sau baptiști, sau catolici, ci o traducere pentru toţi vorbitorii de rusă. A primit un răspuns semioficial: pentru a nu deranja elementele conservatoare, oamenilor de litere le era îngăduit să colaboreze cu tata în mod privat şi individual.

Astfel tata a avut parte de ajutorul celor mai competenţi și tineri oameni de litere specializaţi în limba ebraică şi greacă din Biserica Ortodoxă Rusă, ca și de sprijinul filologilor, al specialiştilor lingviști din Rusia. Aceştia aveau mare respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi aveau încredere în tata, fiindcă ştiau că fusese persecutat. Ei s-au convins că era un bun cunoscător de limba ebraică și limba greacă, că iubea limba rusă şi mai ales Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, în anul 2000, tata a reuşit să publice Noul Testament şi Psalmii.

Care a fost prima reacţie?

În mod miraculos, reacţiile au fost foarte bune. Filologi ruşi de renume, ca și experţi biblici au avut comentarii pozitive în mass-media privind calitatea limbii, obiectivitatea şi acurateţea traducerii din greaca veche.

Au apreciat în special notele de subsol, unde tata a citat mai multe manuscrise în cadrul cărora erau notate anumite diferenţe.

Aşadar, aparatul critic.

Da. Tata nu a încercat să forţeze textul pentru a fi în acord cu doctrinele vreunei confesiuni. El şi-a continuat activitatea cu Pentateuhul – primele cinci cărţi ale Bibliei, scrise de Moise – până în anul 2010, când a fost diagnosticat pe neaşteptate cu glioblastom, o tumoare cerebrală malignă, iar după numai câteva luni a murit.

În ultimii doi sau trei ani de viaţă, tata mă rugase să colaborez îndeaproape cu el. Mintea tatălui meu a rămas foarte ascuţită până la finalul vieţii, iar el a continuat să colaboreze cu lingviști, însă nu mai era la fel de energic ca înainte, căci avea 80 de ani. A apelat la ajutorul meu, al unor oameni de litere tineri şi al informaticienilor pentru supervizare editorială și coordonarea corespondenţei cu specialiştii.

În 2010, când a murit, am fost rugat să preiau sarcina de redactor-șef, pentru a continua acest proiect.

În acea vreme lucraţi deja în Statele Unite ca profesor?

Da, la Universitatea Adventistă Washington. Conducerea acestei instituţii mi-a oferit un concediu de cinci ani pentru acest proiect. Între 2010 şi 2015, am avut sarcina foarte dificilă de a termina traducerea completă a Vechiului Testament. Existau deja nişte ciorne cu traducerea câtorva cărţi, dar în cea mai mare parte a trebuit să apelăm la ajutorul experţilor în ebraică de la Institutul de studii Orientale din cadrul Academiei Ruse de Știinţe.

Deci textul a fost publicat anul trecut?

Da. În luna mai a anului 2015, s-au publicat simultan trei ediţii. La Moscova a fost publicată o ediţie interconfesională, tipărită de Editura Academică Ortodoxă Rusă, pentru a fi folosită la seminare ortodoxe, în alte instituţii de învăţământ şi în bisericile catolice şi protestante. La Zaokski, am publicat pentru publicul larg aceeaşi ediţie, cu un tiraj mai mare, iar editura Pacific Press, din Statele Unite, a publicat o ediţie separată, pentru vorbitorii de rusă din America de Nord şi din Europa de Vest.

Care este, până acum, reacţia?

Îl laud pe Domnul! Textul a fost foarte bine primit de comunitatea știinţifică din Rusia. La lansare, am organizat o conferinţă de presă la Moscova, la care au participat experţi în ebraică și greacă, jurnalişti de la ziare ruseşti de renume şi de la publicaţii confesionale. S-au publicat articole pozitive despre traducere, s-a scris că este prima Biblie interconfesională ce poate fi citită cu încredere.

În septembrie 2015, Institutul Ortodox Rus, în colaborare cu Seminarul Teologic Adventist Zakoski şi cu alte instituţii de învăţământ protestante, a susţinut o conferinţă biblică, în cadrul căreia experţi biblici de renume de la seminare ortodoxe, protestante şi adventiste au prezentat articole privind calitatea traducerii.

Dr. Kulakov, sunt foarte impresionat de experienţele de viaţă pe care ni le-aţi împărtăşit şi de această realizare remarcabilă.

 

Notă: Puteţi urmări interviul complet la http://www.sperantatv.ro/web/punctul-de-plecare-mihail-kulakov-01-10-2016/