A fost suficientă apariţia crizei refugiaţilor pentru ca sintagme asociate creștinismului să fie utilizate uneori până la saturaţie. La prima vedere, pare că ameninţarea la adresa identităţii creștine a generat o resuscitare a spiritului religios în Europa. În fapt, este posibil ca prezenta clamare a creștinătăţii să fie mai mult o abordare din instinct decât una care să aibă substanţă.

Eticheta de creștin este de prea multe ori asociată mai degrabă unor norme culturale, având prea puţine implicaţii în viaţa cotidiană. Unii apelează deseori la acest termen pentru a ilustra o anumită concepţie despre lume, pentru a evidenţia rostul unor obiecte liturgice sau, pur și simplu, pentru a marca o identitate în contrast cu o alta.

Într-o declaraţie recentă, Angela Merkel avertiza asupra pierderii propriilor rădăcini și a necesităţii unei baze biblice sănătoase. Cu alte cuvinte, nu este suficientă simpla referire la creștinism pentru a puncta înţelegerea adecvată a acestuia. Termenul poate fi utilizat și perceput greșit, așa cum evidenţiază Martin Saunders, editor la Christian Today, care menţionează în cadrul unui articol patru utilizări greșite și destul de frecvente ale termenului.

Creștinism cu un alt sens

O primă eroare se manifestă în privinţa muzicii. Ideea de muzică creștină acreditează existenţa unei diferenţe faţă de muzica laică. Însă linia muzicală poate fi uneori destul de neclară ca să permită astfel de distincţii. În mediul american, această situaţie este mult mai evidentă, dat fiind și specificul religios al zonei. Însă nici mediul românesc nu face excepţie, chiar dacă muzica bizantină își păstrează intact specificul religios. Este suficientă urmărirea producţiei muzicale comerciale ocazionate de anumite evenimente religioase, precum Crăciunul, pentru a constata texte cu miză religioasă care sunt așezate pe ritmuri muzicale care au prea puţin din ceea ce s-ar putea numi muzică creștină.

O altă atribuire greșită a termenului de creștin poate fi întâlnită în spaţiul politic. Mai precis, partidele politice care își atribuie identitate creștină comit o eroare. Saunders susţine că politicienii, luaţi ca indivizi, pot fi creștini, în condiţiile în care au elemente în comun cu eticheta pe care și-o atribuie, dar a afirma că o întreagă colectivitate poate pretinde acest lucru denotă ignoranţă.

O situaţie similară poate fi întâlnită și în cazul așa-numitelor filme creștine, sintagma sugerând existenţa unei distincţii faţă de producţiile cinematografice seculare. Pe fond, survine un paradox. Pot exista filme cu o puternică tematică educativă, dar care nu sunt etichetate ca fiind creștine, în schimb altele, cu actori declaraţi creștini (precum Kirk Cameron), primesc atributul de creștin fără probleme. Se ignoră deseori că așa-numitele filme creștine sunt doar producţii care ţintesc spre transformarea creștinilor într-un segment de marketing. În plus, nu întotdeauna subiectul filmului, deși are conotaţie religioasă, este în acord cu conceptele biblice. Acesta a fost cazul filmelor de producţie hollywoodiană Moise (văzut ca un războinic) sau Noe (mai degrabă un ecologist), unde concepţia regizorală a schimbat esenţa poveștii biblice.

Nici măcar caritatea creștină nu scapă derapajului generat de o anumită percepţie asupra modului în care ar trebui să fie dirijată mila creștină. Spre exemplu, organizaţiile asociate bisericilor sunt considerate mai credibile decât cele seculare, chiar dacă și acestea au obiective umanitare. Și apoi, se întreabă Saunders, este creștinește să ajuţi (investind bani) tineri LGBT care suferă de depresie? În schimb, o organizaţie poate fi calificată drept creștină doar pentru simplul fapt că principala sa activitate este să convertească oameni la creștinism? Dar o organizaţie de caritate implicată în salvarea copiilor căzuţi pradă reţelelor de traficanţi (dar care nu este asociată bisericilor) poate fi evaluată ca fiind creștină?

Creștinism confiscat

În opina lui Saunders, în spatele acestor utilizări excesive a termenului de creștin poate fi intuit un anumit mod de segmentare a culturii de apartenenţă, una în spatele căreia poate fi resimţit un grad de securizare ridicat, dar care îndepărtează creștinismul de lumea reală exterioară, înstrăinându-l de problemele reale ale umanităţii. Se conturează un microsistem în care principala preocupare a creștinului este propria siguranţă.

Despre această problemă a vorbit recent și suveranul pontif. Într-un interviu acordat unui post de radio argentinian, papa a atins mai multe chestiuni cotidiene, printre care și cea a unei societăţi narcisiste. Problema este că nici biserica nu pare să fie cu mult diferită. „În Biblie, în cartea Apocalipsa, se vorbeşte extrem de frumos despre Iisus… cum îi spune bisericii: «Eu stau la ușă și bat… Dacă deschide cineva ușa, voi intra și voi cina cu el și el cu Mine.» Dar, întreb eu, cât de des stă Iisus la ușă și bate – dar din interiorul bisericii – dorind să fie lăsat să iasă ca să proclame Împărăţia? Deseori L-am confiscat pe Iisus doar pentru noi și uităm că o biserică ce nu se duce în lume, o biserică ce nu iese afară, Îl ţine pe Iisus prizonier”, a susţinut Francisc.

Merkel, Francisc sau Saunders, indiferent de poziţia pe care o ocupă, scot în evidenţă nu atât de mult o pierdere de identitate, cât mai degrabă o pierdere de conţinut a creștinismului. Ușurinţa cu care se vehiculează în spaţiul public termeni conecşi religiei creștine este posibil să fie o dovadă nu a profunzimii spirituale, ci a superficialităţii. Reducerea creștinismului la o ideologie poate că nu este cea mai fericită opţiune. Efectele se resimt în dificultatea cu care se nasc dezbaterile publice cu reală miză creștină. În rest, rămâne termenul care, cu puţină creativitate, poate fi folosit ca un atribut aproape pentru orice.

DISTRIBUIE: