Pe măsură ce se invocă mai mult unitatea, cu atât lumea pare să fie mai divizată. Nici creștinismul nu face excepţie. Deși toate confesiunile creștine predică despre iubirea aproapelui, orgoliile, atitudinile de superioritate, pretenţiile de posesie a adevărului absolut fac ca pretinsa dragoste creștină să fie mai mult o iluzie.

În mod normal ar trebui să spunem că spaţiul creștin este unul al iubirii dezinteresate, dar experienţa de zi cu zi ne învaţă că și cei care invocă în discursul lor iubirea creștină au dificultăţi în exprimarea ei faţă de cei diferiţi în gândire și practică teologică. Etichetarea adversarului ca bigot, eretic sau sectar este aproape firească. În aceste condiţii, se poate afirma ca un postulat existenţa dificultăţilor de comunicare între doi creștini de orientări confesionale diferite, mai ales dacă ambii au convingeri puternice.

Diferenţele anulează punctele comune

Deși există suficiente puncte de convergenţă între diferitele confesiuni creștine, diferenţele par să fie cele care ies în evidenţă și generează tensiuni consistente. Aproape fiecare punct de doctrină este și o sursă de potenţial conflict. Dezbaterile pot fi utile, dar, de regulă, sunt însoţite de mult patos, care viciază comunicarea. Părţile adverse mizează pe dreptatea proprie. Acest aspect devine cu atât mai vizibil în ţări unde există o majoritate confortabilă confesional, iar minorităţile religioase au un statut mai degrabă de tolerat decât de egal.

Ar putea să fie și altfel? Editorul site-ului FaithStreet, Jeffrey Kranz, crede că este posibilă construirea unui pod de comunicare eficientă în diversitate, dar nu și în adversitate. Există însă o condiţie fundamentală, una care ţine de conștientizarea faptului că de-a lungul vieţii am învăţat să gândim în baza unor mituri. Privite dintr-un anumit unghi, miturile (ca formă de construct mental) pot avea valoare de adevăr, însă dacă sunt absolutizate deformează percepţiile și realitatea. În consecinţă, orice conversaţie onestă, pe teme divergente, se termină înainte de a fi început.

Slalom printre mituri

Unul dintre miturile destul de des întâlnite este cel conform căruia dacă cineva interpretează Biblia în mod diferit asta înseamnă că o respectă mai puţin. Desigur, poate fi adevărată și această supoziţie, însă ea nu poate fi generalizată, așa cum apare în unele abordări ale creștinilor. Pur și simplu, sunt oameni care au ajuns la niveluri de înţelegere diferită și care ar trebui să continue să colaboreze. În plus, ideea în sine se bazează pe o premisă greșită și anume cea conform căreia citirea Bibliei conduce în mod necesar la o înţelegere unitară a acesteia.

Un alt mit ar putea fi cel conform căruia oamenii cred doar ceea ce vor să creadă. Parţial, concluzia ar putea să fie adevărată, însă luată în ansamblu ea are lacune. Nu toate convingerile derivă dintr-un interes propriu. Pur și simplu unii cred în acord cu ceea ce au ajuns să cunoască.

În categoria mituri poate fi inclusă și ideea că persoanele care au vederi teologice diferite sunt eretice. Este una dintre afirmaţiile care a fost extrem de uzitată de-a lungul istoriei și nu a expirat nici astăzi. Asocierea diferenţelor cu erezia (sau cu sectarismul) poate fi tentantă, dar nu și corectă. Cei care cad în această capcană uită adeseori că însuși creștinismul a fost privit iniţial ca o sectă și că au existat divergenţe de vederi chiar în interiorul creștinismului. Divergenţele dintre apostolii Pavel și Petru sunt mai mult decât un exemplu în această privinţă.

Un alt mit este că cine își exprimă convingerile puternice este perceput ca o persoană arogantă. Aceasta, de fapt, este o problemă a postmodernismului. Ideea că adevărul este relativ are efecte și asupra modului în care pot fi exprimate convingerile proprii. Adevărul emis de o persoană este pus în mod involuntar sub semnul îndoielii de către o altă persoană.  Până la urmă, nu este o aroganţă pretenţia de răspuns corect. Aroganţa survine din presupunerea că un răspuns este corect doar pentru că aparţine uneia dintre părţi. Din punct de vedere teologic există adevăr absolut, iar acesta este al lui Dumnezeu. Oamenii sunt doar mai aproape sau mai departe de el, în funcţie de profunzimea căutărilor.

Ar mai putea fi menţionat încă un mit, care pleacă de la premisa eronată că toate persoanele din aceeași tabără confesională cred la fel în toate privinţele. Este tentantă ideea omogenităţii teologice, în numele supunerii faţă de autoritate, dar corespunde aceasta și idealului biblic? Faptul că unii împărtășesc aceleași opinii teologice nu înseamnă în mod necesar că au ajuns la un numitor comun în toate aspectele. Unitatea doctrinară nu presupune și nivelarea tuturor opiniilor. Bisericile care încearcă această orientare poate că sunt mai aproape de regimurile totalitare decât de creștinism.

Viaţa de dincolo de mituri

Cum ar arăta relaţiile interconfesionale dacă ar exista și disponibilitatea schimbării arhitecturii mentale care a fost construită de-a lungul timpului? Pentru aceasta nu este suficientă doar cunoașterea „adversarului”, ci și schimbarea percepţiilor faţă de el.

O adevărată dezbatere nu constă într-un duel de texte biblice sau de sofisme mai mult sau mai puţin teologice, ci în înţelegerea punctului de vedere advers. Asta nu înseamnă renunţare la convingerile personale sau ignorarea propriilor descoperiri doar pentru a fi păstrată armonia (așa cum pretinde un material video), ci cultivarea unei atitudini de parteneriat. De aici începe construcţia în baza căreia pot fi găsite suficiente puncte comune de abordare, în așa fel încât progresul „combatanţilor” să fie simultan. „Creștem împreună” ar putea fi o expresie mai potrivită în economia dialogului religios. Este exact ceea ce lipsește pentru ca ideea de unitate și dragoste creștină să nu mai rămână un alt mit.

DISTRIBUIE: