Lumina Sfântă de la Ierusalim continuă să nască polemici, acuzaţii și justificări. Dacă pentru unii miracolul este mai mult decât evident, suscitând multă pasiune, pentru alţii subiectul rămâne în afara cotei de interes. Dincolo de controverse, o problemă importantă rămâne uneori nediscutată: nevoia oamenilor de a beneficia de minuni. Așteptarea poate fi justificată, dar este întotdeauna necesară?

Paștele va continua să suscite interes nu doar prin faptul că este cea mai mare sărbătoare a creștinătăţii, ci și prin implicaţiile sale. Este unul dintre momentele care ne readuce aminte că marea religie creștină este divizată. Este o sărbătoare în care, mai mult sau mai puţin voalat, una dintre confesiunile creștine folosește din plin ocazia pentru a sugera că Dumnezeu a nominalizat biserica adevărată. Răsăritul beneficiază din plin de aportul unui miracol prin intermediul căruia tranșează disputa teologică cu eternul adversar: Occidentul catolic. Nu întâmplător, minunea mai este cunoscută ca miracolul ortodoxiei.

Percepută ca un semn al Divinităţii de către cei prezenţi la faţa locului, dar și de către marea masă a credincioșilor răsăriteni, Lumina Sfântă ridică în primul rând o întrebare de ordin teologic: de ce se manifestă doar cu ocazia Paștelui ortodox? La prima vedere, se pare că Dumnezeu folosește ocazia pentru a indica cine sunt „aleșii”.

Sensibilităţile și subtilităţile problemei măresc dificultatea înţelegerii ei. Periodic, presa reanalizează cazul, susţinând sau contestând pretenţia de miracol. Anul acesta, ziarul Adevărul readuce subiectul în discuţie, detaliind evenimentul. În sine, procedura este simplă. Flacăra albastră vine de undeva de nicăieri și ajunge în interiorul Mormântului Sfânt. Patriarhul pătrunde în interior cu patru mănunchiuri a câte 33 de lumânări și apoi preoţii duc lumina către credincioşi.

Dispute pro-contra

Minuţiozitatea pregătirii și sigilarea intrării în mormânt au darul de a înlătura orice bănuială. Un arab, un turc şi o autoritate israeliană verifică toate obiectele din interior, pentru a nu exista nicio sursă de foc. Apoi se sting toate luminile, iar uşa Sfântului Mormânt este păzită de gardieni până când se aprinde Lumina.

Fenomenul se perpetuează de secole, fiind atestat documentar încă din secolul IV. Interesant este faptul că, atunci când Ierusalimul a fost cucerit de cruciaţi, preoţimea ortodoxă a fost alungată, iar miracolul a încetat să se mai producă. Ulterior, sub dominaţie musulmană, fenomenul a fost tolerat fiindcă aducea mari beneficii financiare.

Musulmanii acuzau de credulitate masele populare și se îndoiau de autenticitatea miracolului. Și nu sunt singurii. În anul 1238, papa Grigore al IX-lea a denunţat practica, invocând frauda din spatele ei. În contextul disputelor intense, atât teologice, cât și politice dintre Est și Vest, reacţia papei este de la sine înţeleasă.

De asemenea, în 2001, un călugăr armean care a luat de multe ori parte la ceremonia de la Ierusalim a dezvăluit pentru The Telegraph secretul Luminii Sfinte. „Nu este niciun miracol”, a susţinut acesta, atribuind flacăra unei lămpi ce a fost folosită în acest scop de 1.500 de ani. „Pentru pelerinii credincioşi ce vin din ţări îndepărtate este un foc din Rai, un adevărat miracol. Dar nu şi pentru noi.”

Argumentele taberei contestatare par să se fi întărit în 2005. Într-o demonstraţie la o televiziune din Grecia, Michael Kalopoulos, un istoric al religiilor, a demonstrat cum poate fi aprins focul instantaneu, scufundând lumânări în fosfor alb. În contact cu oxigenul, acestea s-au aprins „miraculos”.

Iubirea de supranatural

Cel mai probabil, controversele vor continua. Mulţimea este extaziată și adoptă un comportament specific arenelor. Zgomotul intens, agitaţia mare, îmbrâncelile pe măsură (în 1834, sute de pelerini au murit călcaţi în picioare) sunt în contrast cu ceea ce s-ar aștepta de la o procesiune religioasă caracterizată de solemnitate. Instinctiv la vederea imaginilor, s-ar putea concluziona cu lejeritate că ne aflăm în faţa unui fenomen în care credinţa se împletește la scară largă cu superstiţia.

De ce nu ar fi valabilă și premisa că în umbra comportamentului dezlănţuit sunt convingeri sincere și ferme? Pentru un occidental învăţat să gândească pragmatic și să fie reţinut în exprimări religioase, pasiunile generate de apariţia flăcării sfinte (care nu diferă substanţial de unele manifestări din România asociate pelerinajelor) sunt cel puţin ciudate.

Însă poate că ar trebui analizat fenomenul nu doar din punctul de vedere al psihologiei mulţimilor, ci și al unei necesităţi inerente fiinţei umane: este vorba despre credinţa în minuni. Nu este un aspect definitoriu pentru omul oriental, mai contemplativ și spiritual, ci o tendinţă universal valabilă. De exemplu, 79% dintre americani (inclusiv 78% dintre tinerii cu vârste între 18 şi 29 de ani) cred în miracole. Cifra este incredibil de mare dacă se ia în calcul reculul religios într-o ţară considerată cândva cea mai religioasă de pe glob. Explicaţia este simplă: preocuparea culturală tot mai accentuată pentru miraculos şi supranatural, chiar dacă acesta este îmbinat cu multă superstiţie și paranormal. Și românii menţin același trend, 76% cred că există minuni, dar cred și în deochi și în blesteme, deși doar 20% se autodefinesc drept superstiţioși.

Pericolul generat de goana după miracole

Oamenii au nevoie de miracole, dar sunt ele întotdeauna utile? La această întrebare a încercat să răspundă Philip Yancey, în cartea Dezamăgit de Dumnezeu. Scriitorul american consideră că minunile nu ar trebui să reprezinte cheia existenţei umane. Sunt chiar riscante, în condiţiile în care dorinţa de a avea parte de minuni ascunde mai degrabă o lipsă de credinţă decât o credinţă profundă. Analizând maniera lui Dumnezeu de a Se raporta la oameni, Yancey observă că miracolele apar mai degrabă în momente cruciale, dar nu reprezintă un mod tipic de manifestare a lui Dumnezeu. Mai degrabă acestea împiedică progresul și maturizarea credinţei. Din această perspectivă, vizate sunt toate orientările religioase care mizează excesiv pe componenta miraculoasă. Vindecările pe stadioane sau exorcizările spectaculoase sunt exprimări religioase care mizează intens pe prezenţa supranaturalului.

În consecinţă, miracolul ar trebui explorat din cel puţin două perspective. În primul rând, repetarea unui presupus miracol cu insistenţă, în același format și în același loc, nu este o garanţie a autenticităţii sale. Nici vechimea acestuia nu poate constitui un criteriu de credibilitate. Paginile Bibliei sunt pline de minuni. Dar ele nu au fost repetate consecvent, pe termen lung și necondiţionat. Au fost chiar momente când Dumnezeu a întrerupt minunile pentru corecţia celor cărora li se adresa.

În al doilea rând, așteptarea cu înfrigurare a minunilor transmite ceva despre nivelul de spiritualitate a credincioșilor. În privinţa aceasta poate că atenţia ar trebui sporită. Sinceritatea celui care caută minunea este importantă, dar nu și suficientă. În lipsa cunoașterii progresive și a maturităţii spirituale, onestitatea poate fi ușor convertită în naivitate. Pe acest fond, minunile pot chiar alimenta în mod artificial un naţionalism de factură religioasă (în sensul unui atașament de biserica de apartenenţă dus până la fanatism), în locul afirmării credinţei. Cu două milenii în urmă, Iisus Își acuza concetăţenii pentru predispoziţia de a cere permanent minuni și, în consecinţă, pentru exclusivismul de care dădeau dovadă. Sunt elemente care, puse în asociere, pot denatura orice religie, indiferent de soliditatea credinţei celor care invocă miracolul.

DISTRIBUIE: