În creștinism, s-a manifestat deseori tendinţa de izolare de restul societăţii. Monahismul este doar un caz. Însă chiar și cei care au optat pentru varianta „rămânerii în lume” au arătat o anumită teamă de răul înconjurător. În consecinţă, a fost relativ ușoară formarea unei mentalităţi creștine în care pretenţia de superioritate s-a amestecat cu o oarecare teamă de alteritate. Cândva, această situaţie se traducea prin violenţă interreligioasă.

Președintele Obama a sugerat într-un interviu cu scriitoarea premiată cu Pulitzer Marilynne Robinson că creștinii care își iau în serios religia pot adopta deseori o mentalitate de „noi” contra „ei”, iar cei care adoptă această atitudine „reprezintă, uneori, cele mai dure voci”. Președintele a deplâns această realitate existentă în Statele Unite ale Americii. Ceea ce îl interesa în mod special pe președinte este maniera în care poate fi împăcată luarea în serios a propriei credinţe cu faptul că cei care o trăiesc intens „au tendinţa de a-i suspecta pe cei pe care nu îi plac”. Această dilemă „aruncată” în dezbatere nu este chiar simplu de destructurat.

Robinson a încercat să răspundă provocării prezidenţiale, schiţând un răspuns care se circumscrie spaţiului teologic. În opinia scriitoarei, creștinismul este profund contraintuitiv – „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi” – ceea ce cred că, înţeles corect, înseamnă că aproapele tău este la fel de demn de iubire ca tine”. Mai mult decât atât, a continuat Robinson, soluţia la teama de cei diferiţi de noi înșine este recunoașterea faptului că toată lumea este făcută după chipul lui Dumnezeu.

Răspunsurile lui Robinson sunt la fel de provocatoare ca întrebarea lui Obama, fiindcă acoperă niște realităţi cu care creștinismul s-a confruntat timp de secole. Pe de o parte, ele pot să fie circumscrise și unei anumite percepţii despre creștinismul actual. „De unde provine această predispoziţie a lor spre răutate?”, se întreba și Hillary Clinton, vizând aceeași tabără de care vorbește Obama. Acuzaţiile la adresa conservatorilor sunt determinate de opoziţia lor faţă de dreptul femeilor de a face avort sau de faptul că le „întorc spatele persoanelor gay care se iubesc unele pe altele”, cum se exprima Clinton. Această modalitate de abordare a creștinismului, de reducere a lui doar la formula iubirii, a devenit foarte comună.

Situaţia ingrată a culturii creștine

Pe de altă parte, nu poate fi negată necesitatea protejării propriei culturi creștine. Este și motivul pentru care creștinismul, prin structura sa, este contracultural. De aici derivă și jocul destul de complex al armonizării temerilor legate de influenţa nocivă a societăţii cu necesitatea de a rămâne în interiorul ei pentru a o transforma. Pe de altă parte, în timp ce unii simt nevoia să își apere valorile, alţii au dreptul de a solicita ca creștinismul să nu fie practicat în mod exclusivist. Aceasta nu presupune diluarea valorilor, dar nici cultivarea unei atitudini închise, de autoconservare sau de ieșire la atac pe un anumit gen de subiecte care denotă o arie de preocupare redusă.

Este ceea ce semnala John Witte, de la Universitatea Emory, atunci când accentua că creștinismul și democraţia se completează și se provoacă reciproc. „Creștinismul oferă democraţiei un sistem de credinţe care integrează preocupările sale pentru libertate și responsabilitate, individualitate și comunitate”, scrie Witte. Cu alte cuvinte, creștinismul are un aport important în structurarea societăţii contemporane. Însă până unde ar trebui să pătrundă? Scriitorul american John Backman se întreba cât de mare ar trebui să fie „îmbrăţișarea care îi cuprinde pe cei altfel”. Backman mărturisește că această provocare este dificil de soluţionat și pentru că implică paradoxuri de tipul: „Dacă un creștin trebuie să îi iubească pe toţi oamenii, atunci trebuie să îi iubească și pe criminali și pe teroriști.”

Izolarea, o modă religioasă

Nu este greu de sesizat că unii preferă din instinct izolarea, fiindcă este mult mai pragmatică și cu riscuri minime. O consecinţă inevitabilă este conturarea unui segment consistent de creștini care au foarte puţini prieteni cu valori religioase diferite. Este un aspect confirmat și de studiul realizat de Centrul pentru Studierea Creştinismului Global, din cadrul Seminarului Teologic Gordon-Conwell, care afirmă că mai puţin de 1 din 5 persoane care au o religie necreştină cunoaşte un creştin. Această situaţie poate fi și rezultatul faptului că creștinii, în general (sau confesiuni creștine, în particular), preferă să trăiască în compania celor care le împărtășesc credinţa și valorile. Astfel se poate forma în timp exact acea mentalitate pe care o semnala Obama. Drept urmare, atitudinile de condamnare la adresa altora (etichetaţi ca nereligioși) nu lipsesc din practica creștină, nu de puţine ori chiar Biblia fiind utilizată ca armă de atac.

În urmă cu jumătate de an, papa Francisc semnala, la rândul său, acest inconvenient. „Există creștini care-i îndepărtează pe oameni de Iisus din cauza convingerii că numai legătura lor cu Dumnezeu este validă”, creștini pe care-i interesează doar raportul lor cu Isus, un raport „închis” care-i împiedică să asculte strigătul celorlalţi. Este o atitudine similară „mentalităţii de ghetou”, asupra căreia avertiza recent și arhiepiscopul Maria Celli, președintele Consiliului Pontifical pentru Comunicarea Socială. Par ciudate aceste semnale ale unor lideri catolici, în condiţiile în care secole de-a rândul biserica apuseană a cultivat în mod voluntar persecuţia pe fondul unei mentalităţi de superioritate. Cartea lui Jean Delumeau despre „Frica în Occident” dezvăluie substratul agresivităţii religioase, alimentate de o frică accentuată (chiar paranoică) de cei care puteau gândi sau manifesta diferit de ceea ce era considerată linia teologică corectă.

În prezent, violenţa de tipul Evului Mediu nu poate să mai fie invocată în spaţiul creștin occidental. Aceasta nu înseamnă că mentalitatea de „noi” contra „ei” s-a disipat definitiv. Tendinţa aproape firească este ca religiile majoritare să adopte această atitudine faţă de minoritari. Dar și reciproca este la fel de valabilă, pe fondul unei culturi de supravieţuire, pe care cei minoritari și-o autoinduc pentru a suplini, astfel, complexul de inferioritate. De aici derivă tendinţa unei distanţări, secondată de o atitudine de ostilitate. În lipsa unui dialog autentic, dragostea rămâne doar o simplă declaraţie.

 

DISTRIBUIE: