Dacă în urmă cu câteva secole spiritualitatea ar fi fost considerată sinonimă cu religiozitatea, astăzi ea desemnează mai degrabă o profunzime a gândurilor și a sentimentelor, un efort conștient de autodezvoltare și de împăcare cu tine și cu lumea.

Din această perspectivă, majoritatea ateilor vor argumenta că spiritualitatea lor există, fiind chiar mai mai profundă sau mai complexă decât cea a „religioșilor”, doar că nu Îl are în centru pe Dumnezeul în care cred majoritatea oamenilor.

„Prea adesea oamenii cred că ateii se vor schimba dacă sunt convinși de existenţa lui Dumnezeu, motiv pentru care sunt bombardaţi cu argumente  de indivizi bine intenţionaţi”, scrie Julie Miller pentru Christian Post. „Credeţi-mă pe cuvânt, au auzit deja – de nenumărate ori  – toate aceste argumente, iar aceasta nu este o metodă bună de a interacţiona cu un ateu, fie el străin sau prieten”, continuă aceasta.

Dar „cum, ce și de ce” nu ar trebui să îi spunem unui ateu?

Nu îi repetaţi lucruri pe care i le-au spus mulţi alţii înaintea dumneavoastră

Credem deseori, în mod eronat, că ceea ce nu a funcţionat în trecut va funcţiona acum. Atunci când încercaţi să schimbaţi convingerile unui ateu sau să îi demonstraţi că gândește greșit, îi spuneţi lucruri pe care le-a auzit de nenumărate ori și pe care nu îi face plăcere să le mai audă sau la care să vrea să răspundă. De fapt, e ca și cum aţi vorbi ca radioul, însă el nu a avut ocazia de a alege frecvenţa.

Nu citaţi versete biblice

Fiecare dintre religiile lumii are o serie de texte sacre recunoscute și respectate de adepţii ei, insă musulmanii nu recunosc autoritatea Bibliei, tot așa cum creștinii nu recunosc autoritatea Coranului. Deși Biblia constituie pentru mulţi creștini fundamentul deciziilor cotidiene sau al concepţiei despre lume și viaţă, pentru atei aceasta este doar o carte cu posibile sfaturi bune, sau chiar cu gânduri „inspiratoare”, însă astfel de gânduri pot găsi și în Harry Potter sau Reader’s Digest. În plus, citarea versetelor biblice îi va convinge că sunteţi, în continuare, angajat într-o conversaţie de unul singur.

„Dovedește că Dumnezeu nu există!”

Dacă argumentele noastre nu reușesc să convingă interlocutorul de existenţa lui Dumnezeu, putem fi tentaţi să îi cerem acestuia să demonstreze că Dumnezeu nu există. Ateii nu au susţinut niciodată că o pot face, ci declară că nu cred în ceva ce nu pot vedea, iar cei care au ceva de demonstrat sunt cei care cred. Rolul cercetării este de a dovedi existenţa, nu inexistenţa elementului sau relaţiei studiate.

Nu repetaţi aceleași argumente

Atunci când vedem că argumentele noastre nu funcţionează, avem tendinţa de a le reformula și de a le repeta la nesfârșit, gândindu-ne că poate nu ne-am exprimat destul de bine sau că interlocutorul nostru nu le-a înţeles. Nici tonul vocii nu va convinge un interlocutor plictisit de a se tot întâlni cu „aceeași Mărie cu altă pălărie”.

„Mă voi ruga pentru tine”

Deși mulţi creștini s-ar simţi încurajaţi și întăriţi dacă le-am spune că ne rugăm pentru ei, efectul este diferit dacă i-o spunem unei persoane care nu crede în existenţa lui Dumnezeu. În plus, unii dintre ei pot considera că iniţiativa dumneavoastră denotă lipsă de respect. Aveţi libertatea de a vă ruga pentru prietenul dumneavoastră ateu, însă nu îi declaraţi, uneori cu un aer de superioritate, că îi veţi rezolva toate problemele cu o rugăciune. Ajutorul dumneavoastră ar fi mai apreciat decât rugăciunea.

În timp ce ateismul nu este un sistem de convingeri, acesta reprezintă o parte importantă a concepţiei despre lume și viaţă și a identităţii individului, iar fiecare astfel de greșeală pe care o facem în dialogul cu cel în cauză este percepută ca o ignorare a inteligenţei și a complexităţii vieţii lui interioare.

 Foto: stocksnap