Francisc scrie istorie sub ochii noștri. Ar fi una dintre concluziile care vin de la sine, în acord cu evenimentele unice la care asistăm. S-ar putea spune, fără a se greși, că Vaticanul și-a propus să doboare toate „recordurile”. Ultimul dintre ele s-a marcat la Havana.

„Acum semaforul nu mai este roșu, ci galben”, a spus pe 23 ianuarie cardinalul Kurt Koch, președinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creștinilor, într-un interviu pentru Inside the Vatican. Observaţia era legată atât de aniversarea împreună cu luteranii a 500 de ani de la Reformă, dar nu excludea și o posibilă întâlnire a lui Francisc cu patriarhul rus. Au trecut doar câteva zile și surpriza a fost scoasă din joben. Anunţul despre întâlnirea celor doi la Havana „a fost făcut simultan la Roma și la Moscova. Cu adevărat remarcabil. Acest tip de diplomaţie tăcută funcţionează, iar asta spune ceva despre seriozitatea scopului întâlnirii”, comentează Christoph Strack pentru DW.

Devenise clar că proiectul întâlnirii s-a înfiripat lent, în absolută confidenţialitate, și că posibilitatea întâlnirii istorice a fost mereu prezentă în culise. O simplă retrospectivă a evenimentelor trecute sugerează că Vaticanul a fost tot timpul iniţiatorul acestui gen de contacte. „I-am spus (lui Chiril): Vin unde vrei tu. Tu mă chemi şi eu vin.” Aşa a povestit pontiful însuşi în zborul spre Roma de la Istanbul, la 30 noiembrie 2014. Atunci părea să fie doar un vis. Acum a devenit realitate. Este vorba de o îmbrăţișare care nu a existat niciodată înainte între un Episcop de Roma și un Episcop al celei de „a treia Rome”. Astfel a lăsat de înţeles directorul oficiului de presă al Sfântului Scaun, Federico Lombardi. „Suntem fraţi, aceasta este voia Domnului”, a confirmat și papa în timp ce îl îmbrăţişa pe patriarhul Chiril.

Tatonări și mâini întinse

De fapt, de mulţi ani se vorbea despre posibilitatea ca papa de la Roma și patriarhul de la Moscova să se întâlnească. O călătorie la Moscova era printre marile dorinţe ale papei Ioan Paul al II-lea. El a încercat să se întâlnească la Moscova cu patriarhul Alexei și să devină astfel primul papă care vizitează oficial Moscova, însă a fost refuzat în repetate rânduri, din cauza situaţiei din Ucraina, unde Biserica Greco-Catolică revenise în prim-plan după căderea comunismului. Vaticanul era acuzat de prozelitism agresiv în regiune. În plus, originea poloneză a pontifului era un obstacol în calea apropierii de ortodocșii ruși. Între ruși și polonezi relaţiile nu au fost cordiale niciodată de-a lungul istoriei. Raporturile au devenit și mai tensionate ca urmare a deciziei papei Ioan Paul al II-lea de a reface ierarhia catolică în Rusia, în 2002, prin întemeierea unor dieceze catolice în Rusia.

Cu alegerea teologului Ratzinger ca papă, ipoteza unei întâlniri a devenit mai probabilă, dar nu s-a realizat. În ciuda acestor obstacole, visul a rămas în picioare, mai ales că venea pe fondul uriașei deschideri a Vaticanului către „fraţii” din Răsărit, ca urmare a Conciliului Vatican II. Era începutul lunii decembrie a anului trecut când papa Francisc a readus în memoria publică acest moment cu o profundă semnificaţie istorică. Se împlineau exact 5 decenii. „Mâine are loc a 50-a aniversare a unui eveniment memorabil pentru relaţiile dintre catolici și ortodocși. La 7 decembrie 1965, în ajunul încheierii Conciliului Vatican II, cu o declaraţie comună a papei Paul al VI-lea și a patriarhului ecumenic Athenagoras I, erau șterse din memorie sentinţele de excomunicare trimise între Biserica Romei și cea a Constantinopolului în 1054”, a amintit papa. De fapt, momentul decisiv avusese loc un an mai devreme, atunci când pe data de 5 ianuarie 1964, la Ierusalim, cei doi au marcat prima întâlnire dintre un patriarh ortodox şi un papă, după 500 de ani (din 1439).

Astfel, relaţiile Romei cu patriarhul de la Constantinopol s-au îmbunătăţit radical, stând sub semnul evenimentului din 1964. Atunci a început un drum „care de acum nu se mai poate opri”, a declarat Bartolomeu după întâlnirea cu Francisc la Ierusalim, în 2014. Continuând să creadă în corectitudinea acestui drum, patriarhul ecumenic le-a trimis celor doi lideri religioși întâlniţi la Havana că se roagă pentru ei, amintindu-le de debutul dialogului din anul 1964, „ale cărui roade se văd acum”. Relaţiile Romei cu Constantinopolul par mai bune ca oricând. De fapt, în ultimii ani a devenit o tradiţie ca patriarhul Constantinopolului să trimită o delegaţie de ierarhi ortodocşi la Roma, pe 29 iunie, de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, şi, de asemenea, Vaticanul să trimită o delegaţie la Constantinopol, pe 30 noiembrie, la sărbătoarea Sfântului Andrei. Prezenţa în 2004 la Roma a patriarhului Bartolomeu a adus și mai multă greutate unor gesturi mai mult decât protocolare.

Schisma, o variantă a trecutului, dar nu pentru toţi

Anul 2004 reprezintă un alt moment decisiv în relaţiile bilaterale, debutând cu mesajul pe care patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului l-a trimis papei la împlinirea a 40 de ani de la întâlnirea dintre papa Paul al VI-lea și Athenagoras I: „A fost nevoie de astfel de iniţiative şi fapte curajoase pentru realizarea primilor paşi în refacerea unităţii bisericilor noastre surori, prin credinţă comună şi slujirea sfintelor taine”. În continuare, el îşi arată hotărârea şi fermitatea în direcţia obţinerii unităţii, afirmând că „Patriarhia Ecumenică este gata să continue acest demers până vom ajunge la unitate deplină în credinţă şi comuniune în Sfântul Duh”. Luând în calcul acești pași (deloc mărunţi), aproape că s-a inserat perfect mesajul de anul trecut trimis patriarhului ecumenic, prin care papa a repetat că între catolici şi ortodocşi „nu mai există niciun obstacol în calea împărtăşirii euharistice care să nu poată fi depăşit prin rugăciune, purificarea inimilor, dialog şi afirmarea adevărului”.

În ciuda acestei deschideri imposibil de anticipat cu câteva sute de ani înainte, a rămas o singură problemă în suspensie: apropierea de cea mai numeroasă biserică ortodoxă. Patriarhul Moscovei are jurisdicţie asupra a două treimi din cei 200 de milioane de ortodocși din lume. Cu alte cuvinte, vocea Moscovei este mai importantă decât a Constantinopolului. Însă ierarhia rusă a refuzat, în repetate rânduri, să accepte o vizită a papei în Rusia şi chiar o întâlnire pe teren neutru a papei cu patriarhul Alexie al II-lea al Rusiei. În consecinţă, Vaticanul a recurs la gesturi de curtoazie. Papa Ioan Paul al II-lea a anunţat în 2004 că restituie Bisericii Ortodoxe a Rusiei o icoană foarte venerată şi iubită de ortodocşii ruşi, icoana Maicii Domnului din Kazan. Era un gest simbolic, considerat la Vatican ca unul cu o puternică încărcătură istorică. În schimb, patriarhul Alexie al II-lea a fost rezervat. El a mulţumit pentru preţiosul dar, reafirmând însă că nu există, deocamdată, nicio posibilitate pentru o vizită a papei la Moscova. Vaticanul însă a perseverat în gesturile sale protocolare. Spre finalul aceluiași an, a avut loc alt act spectaculos al papei, care i-a restituit Bisericii Ortodoxe moaştele Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul (luate din Constantinopol de cavalerii Cruciadei a IV-a, în 1204).

Uniatismul a expirat

„Conștienţi de permanenţa a numeroase obstacole, ne dorim ca întâlnirea noastră să contribuie la refacerea acestei unităţi voite de Dumnezeu. Într-o lume care așteaptă de la noi nu doar cuvinte, ci acţiuni concrete, fie ca această întâlnire să devină un semn de speranţă pentru toţi oamenii de bunăvoinţă!” Sunt cuvintele inserate într-o declaraţie comună, citată de Radio Vaticana. pe care Francisc și Chiril au semnat-o la Havana. Care ar fi acele „numeroase obstacole” care au dus la „pierderea unităţii, consecinţă a slăbiciunii umane și a păcatului”?

Între bisericile de la Moscova și Roma au existat schimburi dure de replici în ultimele decenii, ierarhii ruși acuzându-i pe catolici că încearcă să îi convertească pe credincioșii ortodocși din Ucraina, care ţin tot de Patriarhia de la Moscova. De exemplu, anterior episodului cu icoana din Kazan, episcopul Chaplin (reprezentant al Patriarhiei Ortodoxe Ruse) avertiza că o întâlnire între capii celor două biserici este exclusă până nu se rezolvă cauzele tensiunilor dintre Roma şi Moscova, adică „umilirea Bisericii Ortodoxe în estul Ucrainei şi comportamentul necorespunzător al preoţilor şi călugărilor catolici aflaţi pe teritoriul rus”.

De fapt, problemele semnalate originează într-una și mai veche, care poate fi rezumată ca „uniatism” (trecerea populaţiei ortodoxe la catolicism, prin păstrarea însă a tradiţiilor proprii) în Ucraina, ţară în care, în afară de catolicii de rit răsăritean și de Biserica Ortodoxă dependentă de Moscova, există alte două Biserici Ortodoxe naţionale autocefale. „Sperăm ca întâlnirea noastră să contribuie și la reconciliere acolo unde există tensiuni între greco-catolici și ortodocși. Astăzi este clar că metoda «uniatismului» din trecut, înţeleasă ca unire a unei comunităţi cu alta, separând-o de biserica sa, nu este o modalitate care permite restabilirea unităţii”, au declarat cei doi artizani ai întâlnirii istorice de la Havana.

Totuși, după conciliul Vatican II, porţile spre unire s-au deschis destul de larg. Problema esenţială consta în definirea conceptului de unire. Varianta „uniatismului” nu mai este viabilă, conform declaraţiilor comune. Și atunci cum ar fi posibilă realizarea atât de clamatei unităţi? Un răspuns a fost dat chiar în documentele din 1965. „Și deoarece o anumită diversitate a uzanţelor și obiceiurilor, după cum s-a amintit mai sus, nu se opune în niciun fel unităţii bisericii, ba chiar îi sporește frumuseţea și contribuie mult la împlinirea misiunii ei, Conciliul, pentru a înlătura orice îndoială, declară că bisericile din Orient, conștiente de unitatea necesară a întregii biserici, au facultatea de a se conduce fiecare după disciplina proprie, ca fiind mai adecvată firii credincioșilor și mai aptă să favorizeze binele sufletelor”, se spune într-unul dintre documentele semnate în cadrul Conciliului.

 Unire să fie, dar cu măsură

Conform catholica, pontiful este convins că trebuie depășită varianta unei uniri sub forma pe care a îmbrăcat-o uniatismul. Francisc consideră că „Bisericile Catolice Răsăritene au dreptul să existe, este adevărat. Însă uniatismul este un cuvânt dintr-o altă epocă. Astăzi nu se poate vorbi așa. Trebuie găsit un alt drum.” Care ar putea fi însă acela? Va fi posibilă o pluralitate a formelor liturgice, teologice, spirituale şi canonice? În plus, exercitarea primatului episcopului Romei continuă să rămână un spin nu foarte ușor de suportat, deși nuanţele au început să apară. De exemplu, membrii comisiei mixte catolico-ortodoxe, reuniţi la Ravenna, în 2007, au spus „da” primatului episcopului Romei în Biserica Universală, dar au rămas de studiat funcţiile şi prerogativele acestuia. Cardinalul Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, a spus că „există diferenţe de înţelegere atât a modului potrivit în acesta ar trebui să fie exercitat, cât şi a bazelor sale biblice şi teologice”.

„După ce au făcut aşa un drum lung pentru a ajunge la Havana, papa Francisc de la Roma şi patriarhul Chiril de la Moscova au mai înregistrat un succes. Au pus capăt, simbolic, câtorva secole de duşmănie şi tensiuni diplomatice între cele două biserici. Se va ajunge la o nouă întâlnire? Salutul va fi atunci şi mai amical”, comentează DW. Nu este exclus ca după Havana să urmeze Creta, care va fi scena primului Mare Sinod Ortodox din ultimii 1.000 de ani. În momentul de faţă, Chiril pare dispus să scrie istorie, mai multă chiar decât o face Bartolomeu. Pe ordinea de zi vor fi și relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine. Creta este posibil să schimbe major faţa lumii religioase.

 

Acesta este primul articol dintr-o serie de trei, care tratează subiectul întâlnirii de la Havana, dintre papa Francisc și patriarhul Chiril.

DISTRIBUIE: