Evenimentul marcant al întâlnirii dintre papa Francisc și patriarhul Chiril al Moscovei, care a avut loc duminică în Havana, Cuba, a reaprins discuţiile privind posibilitatea unei reunificări a celor două mari biserici creștine. Cei doi au semnat chiar o declaraţie comună care atinge acest aspect, însă recunoaște încă existenţa a unor numeroase obstacole de depășit. Între acestea, cel mai mare rămâne deocamdată primatul papal.

Papa l-a întâmpinat pe patriarh cu o îmbrăţișare și cu cuvintele „În sfârșit! Suntem fraţi, aceasta este voia Domnului.” Iar presa, în general, a consemnat despre întâlnire ca despre un eveniment istoric, plin de emoţie, accentuând afirmaţiile pozitive în direcţia ecumenismului făcute de papa Francisc. „Am vorbit ca fraţii. Suntem botezaţi în aceeaşi religie. Suntem amândoi episcopi. Am vorbit despre bisericile noastre. Am fost de acord amândoi că unitatea se obţine mergând înainte”, a spus papa Francisc. Însă ajunge să surprindem câteva nuanţe de context și întreg tabloul este umbrit de realităţi dure, mult mai proxime decât posibila reunificare.

Atunci când se vorbește despre reunificare, făcându-se trimitere la Marea Schismă din 1054, mulţi greșesc raportându-se la patriarhul Chiril ca la un omolog ortodox al papei Francisc, uitând că Biserica Ortodoxă globală este formată din biserici autocefale – care nu răspund înaintea niciunui episcop de rag superior (vezi lista). „Patriarhul Moscovei nu este liderul lumii ortodoxe și n-a fost niciodată, oricât și-ar dori Kremlinul să fie așa”, sublinia comentatorul Cristian Câmpeanu pentru România Liberă. Drept este însă că Biserica Ortodoxă Rusă este cea mai mare și, implicit, mai influentă la nivel mondial, ceea ce l-a determinat pe Câmpeanu să intuiască motivaţii și implicaţii politice.

Dependenţa de autoritate

Declaraţia comună pe care papa și patriarhul rus au semnat-o, în spatele ușilor închise, cuprinde câteva afirmaţii-cheie privind unitatea creștinilor, axată pe dorinţa de a elimina persecuţiile cărora aceștia sunt supuși în ţările din Orientul Mijlociu, unde sunt minoritari. „În Siria, în Irak și în alte ţări din Orientul Mijlociu, observăm cu durere exodul masiv al creștinilor de pe pământul de unde a început să se răspândească credinţa noastră și unde au trăit din vremea apostolilor împreună cu alte comunităţi religioase”, spun cei doi lideri, subliniind că „încercările de justificare a acţiunilor criminale prin sloganuri religioase sunt absolut inacceptabile. Nicio crimă nu poate fi comisă în numele Domnului.” Dincolo de aceste cuvinte, Câmpeanu identifică încercarea celor doi lideri de a legitima regimul lui Assad în Siria. „Atât Roma, cât și Moscova consideră că supravieţuirea creștinilor din Siria depinde de menţinerea regimului Assad și acesta este principalul mesaj al acestei reuniuni”, scrie Câmpeanu. Logica din spatele unei astfel de afirmaţii fiind aceea că, sub Assad, creștinii ar fi protejaţi prin drepturi pe care o eventuală conducere islamică a Siriei nu li le-ar mai acorda.

În privinţa relaţiei dintre cele două biserici, ceea ce a alimentat discuţiile despre reunificare a fost pasajul în care cei doi au „deplâns pierderea unităţii, consecinţă a slăbiciunii umane și a păcatului. (…) Conștienţi că rămân numeroase obstacole de depășit, sperăm ca întâlnirea noastră să contribuie la restabilirea acestei unităţi dorite de Dumnezeu, pentru care S-a rugat Iisus Hristos.” Liderii au amintit încă din declaraţia lor câteva dintre obstacole: „rănile provocate de conflicte dintr-un trecut îndepărtat sau recent, de divergenţe moștenite de la strămoșii noștri în înţelegerea și explicarea credinţei noastre în Dumnezeu”, însă nu au menţionat nimic despre cel mai mare dintre obstacole – primatul papal.

Conform acestei învăţături catolice, „primatul de jurisdicţie în Biserica Universală a lui Dumnezeu (…) a fost promis și conferit de Domnul Hristos imediat și în mod direct fericitului apostol Petru”, iar episcopul Romei, ca urmaș al lui Petru, a moștenit acest primat. Preotul Ioan Bota explica într-un articol publicat de ProFamilia că „papa deprinde puterea sacerdotală supremă, plenară, ordinară, legată organic de demnitatea sa episcopală; supremă – adică deasupra ei nu există nicio altă putere în lume şi, ca atare, dispune de imunitate personală; infailibilă în probleme de doctrină şi morală când se pronunţă «ex-catedra», acţionând cu Colegiul Episcopilor ca magistru suprem al întregii biserici; este de ordin divin (Luca 22,31-32) şi este putere imediată, necondiţionată de timp, loc, persoană; universală – peste toate bisericile din lume.” Clericul continuă clarificând că, „pentru a-şi putea păstra intact acest caracter suprem al puterii, Pontificelui Roman îi este conferită şi puterea temporară asupra unui anumit teritoriu (Vatican), astfel încât să nu depindă de nicio putere politică străină. Ca atare, împotriva unei sentinţe sau decret papal nu există recurs.”

Cine a fost papa primilor creștini?

Ortodocșii, ca și protestanţii de altfel, continuă să se opună acestui pachet de prerogative universale, invocând lipsa lor de temei scripturistic, istoric și chiar spiritual. Unul dintre argumentele vehiculate împotriva primatului papal merge chiar până dincolo de Marea Schismă, în zorii creștinismului. Potrivit acestuia, creștinii din biserica primară (înţelegând prin aceasta comunitatea credincioșilor din primele două-trei secole care au urmat vieţii lui Hristos) cu siguranţă nu credeau că există un episcop suprem, care conduce de deasupra tuturor episcopilor și are cuvântul ultim în chestiuni care afectează întreaga biserică. Iar atunci când Petru a fost martirizat, cel mai probabil creștinii nici nu și-au pus problema că autoritatea lui va fi moștenită, cu atât mai puţin că liderul comunităţii de la Roma ar fi devenit, odată cu moartea lui Petru, succesorul acestuia.

În cartea Papal Primacy: From Its Origins to the Present, teologul catolic Klaus Schatz contestă viabilitatea acestor reproșuri, întrebând în schimb dacă este benefică „măsurarea primelor secole după măsura doctrinei noastre moderne și pe deplin dezvoltate a primatului, mai ales după standardele Vatican I? Este o astfel de investigaţie cu adevărat istorică? Nu cumva, formulând întrebările de o manieră care să evoce răspunsuri negative, facem imposibilă investigaţia teologică?”

Un pas dificil

Teologul ortodox Adam Deville sugerează o potenţială soluţie la disputa teologică privind primatul papal, deși recunoaște că aceasta este încă dificil de realizat în contextul actual. Redezvoltarea conceptului de papalitate sub forma patriarhatului, scrie Deville în cartea Orthodoxy and the Roman Papacy, ar putea elimina discuţiile privind „distorsionarea jurisdicţiei pe care episcopul Romei ar trebui să o aibă, care dislocă locus-ul unităţii din sânul comuniunii de ierarhi și îl plasează în dreptul unei singure persoane anume”. Însă observând dificultatea ajungerii la o astfel de reevaluare, Deville propune un compromis: o structură de tranziţie, bazată pe modelul copatriarhatului practicat de Biserica Armeană.

O astfel de structură ar reprezenta o simbioză a influenţelor, cu papa în continuare reţinând un fel de primat, iar bisericile ortodoxe păstrând o formă de autonomie. Ambele biserici ar urma să beneficieze de pe urma infrastructurii regionale sau globale a celeilalte. În 2007, chiar în miezul lucrărilor Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialog Teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, Biserica Ortodoxă Rusă s-a retras din plen, din cauza unui conflict cu Patriarhia de Constantinopol privind jurisdicţia canonică asupra Bisericii Ortodoxe din Estonia –semn că, până ca o astfel de tranziţie să ajungă o prioritate, Biserica Ortodoxă globală are de rezolvat propriile divergenţe interne. Aceasta, dacă nu cumva o reunificare cu Biserica Catolică ar putea fi o soluţie în sine pentru aceste divergenţe.

DISTRIBUIE: