Papa Francisc pare decis să rămână în istorie prin declaraţii, gesturi, dar și confesiuni. De data aceasta, pontiful roman cere iertare pentru crimele istorice ale bisericii pe care o conduce faţă de o grupare religioasă aproape nesemnificativă astăzi. Gestul lăudabil al suveranului pontif are multiple implicaţii.

„În numele Bisericii Catolice, cer iertare pentru atitudinea necreștină și chiar inumană adoptată de biserică împotriva voastră”, sunt cuvintele prin care papa încearcă un act reparator. Recunoaște deschis atrocităţile pe care biserica sa le-a comis în trecut faţă de cei care au îndrăznit să creadă și să se comporte altfel decât „corectitudinea” politică și religioasă a Evului Mediu. „În numele Domnului Iisus Christos, iertaţi-ne!”, a spus suveranul pontif, citat de Reuters.

Suferinţele valdenzilor

Anul trecut, Francisc a vizitat o biserică penticostală. Deja vizitele de acest gen (derulate în biserici necatolice) încep să aibă un caracter obișnuit. De data aceasta, conform Radio Vatican, este „o vizită ecumenică fără precedent în istoria Succesorilor la Scaunul lui Petru”. Papa i-a vizitat pe valdenzi, adică exact pe cei faţă de care papii romani s-au comportat cu brutalitate secole de-a rândul, încercând exterminarea lor. În plus, Francisc face acum un fel de act de penitenţă în faţa micuţei grupări din Torino, aproape nesemnificative pe plan global în momentul de faţă (valdenzii pretind că mai au în prezent 45.000 de adepţi, mai ales în Italia, Argentina și Uruguay).

Caracterul inedit al vizitei și penitenţei este dat tocmai de faptul că gruparea religioasă căreia i se adresează scuzele nu a fost doar una dintre cele mai intens persecutate din istorie, ci și una dintre primele grupări religioase desprinse de Biserica Catolică, fiind o precursoare a Reformei iniţiate de Luther aproape trei secole mai târziu. Valdo, întemeietorul grupării, a pus bazele unei structuri laice, practicante a sărăciei voluntare, fidele literei Scripturii, cu un spirit misionar foarte pronunţat. Au fost suficiente motive pentru ca persecuţiile îndreptate împotriva ei să fie nemiloase. Refugiaţi prin munţi, valdenzii au avut de făcut faţă unor atrocităţi greu de descris și cu atât mai puţin de înţeles.

Este exact clarificarea de care pastorul comunităţii torineze avea nevoie. În acest sens, Eugenio Bernardini l-a întrebat (fără a renunţa la aerul prietenesc) pe Francisc, conform Catholic Herald, de ce biserica sa a fost atât de dur tratată de Roma. „Care a fost păcatul valdenzilor?” a fost întrebarea sa directă. „Ei au generat o mișcare de evanghelizare populară, realizată de laici.” Cu alte cuvinte, nu „meritau” tot acest efort de exterminare a lor.

Apelul papei pentru unitate

Răspunsul a venit într-un amplu discurs prin care Francisc a mutat accentul pe ceea ce ar trebui să se întâmple în prezent, fără a nega traumele trecutului. De aceea a insistat pe beneficiul ecumenismului, care deja a dat primele roade în relaţiile dintre catolici și valdenzi. A amintit în acest sens un schimb de daruri realizat cu ocazia Pașelui din acest an. Biserica valdenză dintr-o localitate italiană le-a oferit catolicilor vinul pentru celebrarea Paștelui, iar Biserica Catolică a oferit pâinea pentru Sfânta Cină. În opinia papei, „este vorba despre un gest între cele două biserici care merge cu mult dincolo de simpla politeţe”. Pare să fie un prezent promiţător, spre deosebire de secolele trecute, când istoria creștină a fost mult prea pătată cu violenţă fiindcă „fraţii nu au acceptat diversitatea şi au ajuns să ducă război unul împotriva altuia”.

În faţa enoriașilor prezenţi, papa și-a exprimat, de fapt, viziunea cu privire la modul în care vede posibilă unitatea creștină, „care este rodul Duhului Sfânt și nu înseamnă uniformitate. Fraţii au în comun aceeași origine, dar aceasta nu înseamnă că sunt identici între ei.

Declaraţiile sale dezvăluie faptul că proiectul (medieval) de asimilare a tuturor sub umbrela aceleiași biserici a fost trecut pe linie moartă, fiind abandonat și înlocuit cu ideea unităţii în diversitate. Forma în care Francisc vede posibil acest deziderat a fost expusă deschis în faţa valdenzilor din Torino. Practic, spre deosebire de perioada medievală, când valdenzii au simţit pe propria piele dictatura unei singure gândiri teologice, catolicismul pare să își fi rafinat astăzi perspectivele și abordările.

„Diferenţele asupra chestiunilor de natură antropologică ce există între catolici şi valdenzi nu sunt o piedică în a găsi noi forme de colaborare în alte domenii. Dacă păşim împreună, Domnul ne ajută să trăim acea comuniune care este mai puternică decât orice contrast.” Apelul de final a exprimat și mai mult orientarea sa, insistând pe concentrarea atenţiei pe Iisus Christos „şi doar apoi pe diferenţele care încă subzistă”.

Suită de cereri de iertare și implicaţiile lor

Aspectul istoric al declaraţiei lui Francisc nu provine atât de mult din faptul că un suveran pontif formulează o cerere de iertare. Nici măcar faptul că o face în numele instituţiei bisericii și nu cu titlu personal. Au făcut același gest și predecesorii săi. Recent s-au împlinit 15 ani de la celebra ceremonie în care papa Ioan Paul al II-lea și-a cerut iertare pentru marile păcate ale bisericii sale. Printre acestea, au fost menţionate „greșelile comise în serviciul adevărului”, invocate fiind chiar de cardinalul Ratzinger (viitorul papă Benedict al IX-lea), care a amintit „metodele neevanghelice” la care au recurs creștinii, în special în timpul cruciadelor sau al Inchiziţiei. Cu prilejul vizitei la Zidul Plângerii, același Ioan Paul al II-lea și-a cerut iertare și evreilor pentru suferinţele pe care le-au avut de suportat în Europa creștină. Deci vulnerabilizarea prin implorarea iertării a intrat în practica suveranilor pontifi, care merită aprecieri pentru această atitudine.

Atunci, de ce este atât de remarcabilă noua cerere de iertare? În primul rând, pentru că, deși nu are un potenţial reparator, ci doar simbolic, este o modalitate prin care trecutul istoric este demascat în toată mizeria lui. În această privinţă, papa face un pas util pentru intrarea în normalitate. În al doilea rând, pentru că aşa urmașii de astăzi ai celor persecutaţi arată o predispoziţie accentuată spre uitare și iertare. Este o schimbare de optică despre care doar ne putem întreba ce ar fi spus cei al căror sânge a fost vărsat cu brutalitate cu secole în urmă.

Nu în ultimul rând, faptul că papa le cere iertare celor care s-au desprins de Biserica Catolică are semnificaţii profunde în lumina faptului că anul viitor se vor împlini 500 de ani de la Reforma lui Martin Luther. Merită de urmărit cum se va raporta Vaticanul la acest eveniment. La fel de importantă va fi însă și reacţia spaţiului protestant. Deja liderul Bisericii Luterane din Germania, episcopul Heinrich Bedford-Strohm, și-a exprimat atitudinea favorabilă faţă de invitarea papei la „marele festival creștin” ce va marca aniversarea acestui moment. Ce ar putea însă aniversa Vaticanul? Anul 2017 se anunţă deja cu provocări intense pe tărâm religios.

DISTRIBUIE: