Imaginea pe care cineva și-o face despre Dumnezeu poate fi strâns dependentă de modelul parental la care a fost expus. Un studiu recent îi poate responsabiliza pe taţii care, de multe ori, consideră că rolul lor se rezumă doar la bunăstarea financiară a familiei.

Mult timp, rolul educaţional în familie a fost pus pe seama mamei, de unde derivă și reticenţa taţilor de asumare a unui rol activ în viaţa familiei. De multe ori, pentru aceștia bunăstarea familiei este prioritară. Această situaţie are consecinţe pe termen lung, chiar dacă unele trec neobservate sau sunt tratate cu indulgenţă. În această ecuaţie poate fi inclusă dezvoltarea spirituală a copilului.

Datele statistice sunt alarmante în această privinţă. Un procent mare dintre cei incluși în categoria milenialilor (tineri născuţi la intersecţia dintre milenii) au relaţii mai superficiale cu taţii lor decât generaţiile anterioare și totodată au îndoieli serioase cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Aceste constatări au apărut într-un nou sondaj american privind paternitatea și credinţa. Sondajul a fost efectuat de Grupul Barna, în conexiune cu o carte recent publicată, The Case for Grace, în care tema credinţei și paternitatea sunt interconectate.

Ar putea exista o corelaţie între aceste două elemente? Se poate ca relaţia cu tatăl să aibă consecinţe și în privinţa dezorientării religioase? „Nu se poate stabili cu siguranţă dacă există o corelaţie, dar aceste constatări merită explorate mai departe”, susţine Lee Strobel, autorul cărţii, un ateu convertit la creștinism.

Tatăl, o problemă pentru Dumnezeu?

În această carte, Strobel își descrie propria relaţie cu tatăl său, una cu o varietate de asperităţi. Relaţia disfuncţională l-a îndreptat spre scepticism spiritual. A devenit ateu pentru o mare parte a vieţii sale, până când o investigare de aproape doi ani a dovezilor în favoarea creștinismului l-a determinat să devină creștin, în 1981. În prezent este profesor la Universitatea Baptistă din Houston și unul dintre cei mai buni autori creștini în topul New York Times.

Pentru o confirmare a supoziţiilor sale referitoare implicaţiile spirituale ale relaţiei dintre copil și tată, Strobel a comandat studiul Barna. Ce spune acesta? Că fiecare generaţie a avut probleme cu taţii, însă cifrele diferă substanţial. Astfel, generaţia în vârstă acum (69 de ani și peste)  a recunoscut aceste dificultăţi în proporţie de 15%. În schimb, generaţia de 50-68 de ani s-a confruntat cu aceleași probleme în proporţie de 17%. Cu cât ne apropiem de generaţiile tinere, cu atât procentul este în creștere. Astfel, generaţia X (vârstele 31-49) a înregistrat un scor de 22%, iar în cazul milenialilor (vârstele 18-30), procentul confruntărilor cu taţii s-a ridicat până la 26%. Această generaţie are probleme și în privinţa dezvoltării componentei spirituale. Un sfert dintre tinerii acestei generaţii recunosc deschis că se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu.

Confirmări

În cartea Faith of the Fatherless: The Psychology of Atheism, psihologul Paul Vitz, de la Universitatea din New York, a arătat că și mulţi atei de notorietate au recunoscut problemele cu taţii lor. Printre ei, pot fi menţionaţi Friedrich Nietzsche, David Hume, Bertrand Russell, Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Arthur Schopenhauer, Ludwig Feuerbach, Voltaire, H.G. Wells. Analizând vieţile acestor titani ai filosofiei mondiale, autorul consideră că dezamăgirea și resentimentele generate de comportamentul sau absenţa taţilor au determinat în mod inconștient respingerea lui Dumnezeu. La pol opus, s-au situat Blaise Pascal, William Wilberforce sau Dietrich Bonhoeffer, care au avut relaţii excelente cu taţii lor și, prin urmare, au fost mai capabili să construiască o relaţie sănătoasă cu Dumnezeu.

Într-o altă carte, Families and Faith: How Religion Is Passed Down Across Generations, autorul american Vern L. Bengtson  a atenţionat asupra iluziei de a crede că „o credinţă ferventă poate compensa un tată distant”. Se referea la faptul că „un tată care este un model, chiar un pivot important al bisericii, dar care nu oferă căldură și motivare copilului său nu va avea copii care să-l urmeze în credinţa sa”.

În cartea Despoţi și dictatori, Tom Ambrose a investigat multiplele faţete ale dictatorilor, ilustrând cât de fatale pot fi consecinţele unor copilării din care taţii au absentat. Saddam Hussein a trăit fără tată. Hitler a trăit cu un tată sever, beţiv și necomunicativ. O situaţie similară a cunoscut-o și Stalin. Nici Seminarul Teologic din Tbilisi, pe care acesta l-a frecventat, nu a reușit să schimbe ceva în direcţia resentimentelor acumulate în copilărie.

Nuanţe necesare

Desigur, acestea pot fi considerate situaţii extreme. Ar fi o concluzie grăbită aceea că în preajma taţilor cu probleme cresc viitori dictatori. Cu toate acestea, nu este nicio garanţie că în acest gen de familii Dumnezeu este accesibil. De aici derivă un întreg lanţ de consecinţe. Invocarea masacrelor sau a oricărei atitudini inumane reprezintă rezultatul unei analize unilaterale. Implicaţiile sunt mult mai diverse. Nu doar inadaptaţii social sunt o problemă, ci și cei care pot avea o educaţie aleasă, dar cărora le lipsește armonia interioară.

Despre aceasta vorbește și Roger Dudley în cartea De ce resping adolescenţii religia?, arătând că poate exista și riscul unei conformări a copiilor la ordinele stricte ale părinţilor, însă, în realitate, se poate construi o răzvrătire în interior care, într-un final, Îl va viza chiar pe Dumnezeu. Este ceea ce autorul numește „un fel de erezie adolescentină”. Unii dintre acești tineri își pot reveni pe parcurs, pot deveni chiar religioși, dar cu aceleași tendinţe negative moștenite de la taţi. Practic, taţii absenţi, dar și cei ce controlează excesiv reușesc performanţa de a genera aceleași efecte.

Care ar fi soluţia?

Un film emoţionat care aduce în discuţie un triunghi al relaţiilor (copil-tată-Dumnezeu) este Courageous. Personajele principale sunt patru agenţi de poliţie. Și-au atins succesul în carieră, dar au eșuat lamentabil ca părinţi. Constatarea acestei realităţi îi determină să ia o măsură radicală. Se reîntorc cu toată convingerea spre Dumnezeu și, implicit, spre copiii lor. În acest sens, încheie un legământ prin care se angajează să fie taţi, în sensul adevărat al cuvântului. Filmul se termină cu o scenă memorabilă. Unul dintre poliţişti se adresează comunităţii religioase de care aparţine, făcând un apel profund către taţi să își asume responsabilitatea pe care Dumnezeu le-a așezat-o pe umeri. „Unde sunteţi voi, bărbaţii curajoși? Unde sunteţi voi, taţii care se tem de Dumnezeu?” sunt întrebările de final, al căror ecou străbate timpuri și culturi. Taţii cărora li se adresa poliţistul convertit s-au ridicat în picioare. A fost un răspuns personal la o invitaţie profundă. Cine este dispus să repete gestul?