„Să părăsești religia părinţilor este un păcat!” Aceasta este, de regulă, o retorică devenită chiar un fel de motto, prin care se sugerează că respectul faţă de tradiţie sau moștenire este mai important decât explorarea spirituală. De aici derivă și încercarea familiei de a obstrucţiona orice „evadare” a vreunui membru și recurgerea la pedepse în cazul în care evadarea se produce. Uneori însă, aceste intervenţii se transformă în adevărate acte de represiune care se pot termina chiar fatal.

„Rămâi cu noi sau mori”, ar putea fi una dintre concluziile ce ar rezuma foarte bine gestul recent al unor părinţi care au dorit neapărat să își ţină fiul în religia lor. Mai precis, cei doi părinţi din Statele Unite şi-au biciuit fiul în vârstă de 19 ani cu un cablu electric și cu o curea până ce acesta a decedat, informează The Guardian. Totul s-a întâmplat în timpul unei „sesiuni de consiliere spirituală”. Nu a fost singura victimă. În vârstă de 17 de ani, fratele lui Christopher a fost, de asemenea, bătut și internat în spital în stare gravă.

În urma cercetărilor, procurorii au aflat că Lucas a fost chinuit timp de 12 ore de către părinţi, la care s-au mai adăugat și alţi membri ai cultului religios Biserica Creștină a Cuvântului Vieţii, din statul New York. La o primă înfăţișare, un judecător a decis că există dovezi suficiente pentru a susţine acuzaţiile. Cu toate acestea, cei 6 inculpaţi au pledat ca nevinovaţi.

Nu este sigur motivul pentru care Lucas dorea să abandoneze religia părinţilor, însă, până la urmă, detaliile nu sunt semnificative. Pe fond, problema în sine poate fi rezumată la două aspecte. Unul ţine de decizia de a părăsi biserica, iar a doua, de atitudinea celor care rămân – familia sau comunitatea spirituală, în ansamblul ei.

Adio! Vreau să plec

Deplasările de la o religie la alta, dar chiar și între confesiunile creștine, sunt un fapt obișnuit, deși nu se petrec peste tot cu aceeași intensitate. Sunt creștini care se convertesc la islamism, dar și viceversa. În special, musulmanii deveniţi creștini sunt cei mai expuși persecuţiilor. Însă fenomenul nu este limitat doar la un anumit spaţiu geografic sau la o anumită gândire religioasă. Chiar și în creștinism pot fi identificate situaţii de represiune, și nu doar în Evul Mediu și nici doar în biserica părinţilor lui Lucas.

Pe de altă parte, există și creștini care renunţă de tot la credinţa părinţilor, așa cum pare să fi fost, de fapt, și cazul nefericit al tânărului ucis. În această privinţă, pot fi identificate două forme de renunţare. Poate că cea mai des întâlnită, mai ales în rândul adolescenţilor, este ruperea totală de valorile religioase și alunecarea în secularism. Mai exact, aproape două treimi dintre tinerii care au crescut într-o familie creştină şi care au primit educaţie religioasă pleacă din biserică până să împlinească 20 de ani. A doua modalitate este cea a convertirii prin schimbarea confesiunii religioase, aceasta fiind una dintre variantele care generează aproape instantaneu represiuni. Deși diferite ca motivaţie și orientare, cele două variante au ca element comun „sfidarea” religiei părinţilor, cu toate consecinţele implicite.

Părinţi cu intenţii bune, dar cu acţiuni greșite

Problema este generalizată din cauza incapacităţii autorilor represiunii de a înţelege că, în materie de religie, explorările, introspecţiile și deciziile nu pot fi decât personale. Cu atât mai ciudată este acţiunea părinţilor lui Lucas, cu cât ea se produce într-un spaţiu geografic obișnuit cu ideea de toleranţă și comunicare interreligioasă.

Roger Dudley oferă o posibilă explicaţie cu privire la acest gen de atitudini. Persoanele care cred că există adevăruri absolute devin mai inflexibile faţă de opţiunile care contrastează cu convingerile proprii. De aici se naște un conflict care crește în intensitate. Poate fi generat acasă și exportat și în biserică. Mai mult de atât, părinţilor nu le place să își vadă valorile ignorate sau chiar încălcate. Frustrările lor se accentuează pe fondul unei anumite doze de sensibilitate, așa cum se găsește la capitolul religie.

Biserici îndrăgostite doar de adevărul lor

Dincolo de aceste explicaţii, care ţin de psihologia părinţilor, există unele explicaţii care ţin de structura interioară a unor religii. De exemplu, există mii de biserici creștine mici, independente pe teritoriul SUA, multe dintre ele cu o teologie fundamentalistă foarte strictă – declară David Bromley, profesor de religie la Virginia Commonwealth University. „Credinţele lor pot genera o rezistenţă puternică atunci când un membru dorește să plece”, mai spune el. „Dacă ești parte a unui grup foarte conservator, în care nu există decât o singură cale, iar acel grup este rămășiţa credincioasă, atunci abandonarea grupului este o problemă foarte gravă din punctul de vedere al membrilor”, mai comentează Bromley.

Problema se pune în acești termeni aproape peste tot, poate chiar mai mult în spaţiile tradiţionale, adică acolo unde religia este experimentată mai mult din inerţie, ceea ce le face să nu se confrunte cu un fenomen al convertirilor prea accentuat. De exemplu, în România această problemă este aproape inexistentă. Conform unei statistici din acest an, schimbarea religiei este un fenomen izolat în România, doar 4% dintre participanţii la studiu declarând că și-au schimbat, de-a lungul timpului, confesiunea. Motivaţia nu constă neapărat într-un atașament faţă de religia tradiţională a părinţilor și strămoșilor. Religia majoritară este percepută ca un semn de identitate, ca o formă de apartenenţă, nu ca ceva care generează trăiri intense ale valorilor religioase. De fapt, aceeași statistică atestă faptul că doar 45% dintre cei chestionaţi participă cel puţin o dată pe lună la slujbe sau la alte evenimente religioase. Chiar și în aceste condiţii, restul nu are ezitări în a-și afirma cu convingere apartenenţa religioasă.

Indiferent de direcţia plecării (spre „lume” sau spre o altă religie), intervine un element comun care derivă din faptul că părinţii sau comunitatea religioasă ignoră un fapt fundamental. Preotul Vasilios Thermos, în cartea Pentru o înţelegere a adolescenţei, avertizează că adolescenţii şi copiii au tendinţa „de a crede deoarece cred și părinţii lor și, de obicei, cred într-o calitate și mentalitate asemănătoare cu a părinţilor”. Problema, în opinia teologului ortodox, este aceea „de a se preface din religiozitatea de tip moștenire într-una ce satisface real setea de înţelesuri și sensuri”. Aici poate să apară breșa care îi determină pe unii tineri să se abandoneze cu trup și suflet în apele tulburi ale secularismului, iar pe alţii, să se orienteze spre alte valori decât cele ale părinţilor.

DISTRIBUIE: