Când am citit cum a reușit o mămică umanistă să se liniștească la gândul că puiul ei ar putea începe să creadă în Dumnezeu, am fost surprinsă și aproape jignită.

Pentru mine, formularea „Relaxează-te… e doar Dumnezeu” este un oximoron. Dumnezeu nu are cum să fie niciodată „doar” Dumnezeu. Însă pentru Wendy Thomas Russell, o jurnalistă americană apreciată, a fost, se pare, momentul aha! în educaţia fiicei sale.

E o lectură savuroasă editorialul în care Wendy mărturisește că, din postura de mămică nereligioasă, i-ar fi venit să vorbească cu fetiţa ei mai ușor despre sex decât despre Dumnezeu. Dar multitudinea de imagini dinamice pe care le folosește când descrie momentul în care a trebuit să aibă prima discuţie despre Dumnezeu cu cea mică reușește să deseneze imaginea unui front în care se bat mai degrabă două religii, nu o religie și adevărul.

Auzi, mami, știi ceva…

„M-am simţit ca un personaj din desene animate care tocmai a fost lovit peste cap cu o tigaie. Inima a început să-mi bată puternic. Și sunt aproape sigură că am dat-o în bâlbâială. Imagini cu Darwin și cu evoluţia maimuţă-om îmi goneau prin minte, urmate foarte rapid de imaginea tipului de sus, în roba lui albă și fluturândă. Nu puteam vorbi.” Maxine, fetiţa lui Wendy, aflase de la un coleg de grădiniţă evreu, de care îi plăcea ei, că există un dumnezeu care a creat toţi oamenii și îi spusese victorioasă: „Mami, știi ceva? Pe noi ne-a făcut Dumnezeu!”

Wendy povesteşte că scurta conversaţie cu fetiţa ei de cinci ani a prins-o nepregătită și a lăsat-o întrebându-se cum să facă faţă „situaţiei”, ca mamă „nereligioasă, înclinată spre știinţă și o personalitate în general neconflictuală”. „Doream să fiu sinceră cu ceea ce cred că este adevărat, dar nici nu voiam să o îndoctrinez cu viziunea mea despre viaţă. Și cu siguranţă nu voiam nici ca alţii s-o îndoctrineze cu viziunea lor.”

Și, dacă crede, ce?

Momentul de declic a fost când, mărturisindu-i dintr-o suflare toată dilema soţului ei, acesta i-a spus: „Și, dacă crede în Dumnezeu, ce? Nu contează ce crede Maxine, contează ce face în viaţă.” Wendy spunea că a reţinut din asta că trebuie să se relaxeze. Până la urmă „e doar Dumnezeu”. Așa că a început să îi vorbească fiicei ei „despre mulţi dumnezei”.

„Am vorbit despre Brahman și Buddha, Iisus și Mohamed. Soţul meu i-a cumpărat o Biblie pentru copii și am adus acasă multe cărţi cu poze despre diverse aspecte ale culturilor religioase. Spre încântarea mea, Maxine a devenit sincer interesată de religie – câtă vreme venea în bucăţele mici, nu în discursuri prelungi. Se implica în poveștile pe care i le spuneam și a început să se priceapă să descifreze pentru ea însăși diversele aspecte morale ale poveștilor. În mâinile ei, Biblia nu era un instrument de îndoctrinare, ci unul de alfabetizare religioasă, chiar de gândire critică.”

Două zile pe săptămână

Am fost aproape să-mi imaginez o familie de atei educându-și religios fetiţa, dar nu a fost chiar așa. Maxine, care are acum 9 ani, spune că ea crede în Dumnezeu două zile pe săptămână, duminica și miercurea. „Nu ne mai simţim ciudat să vorbim pe tema aceasta”, spune mama ei. „Vorbim despre multe și diferite religii, încurajând-o să afle ce motivează religia altora și să nu se teamă să aleagă o cale nepopulară. Până la urmă, părinţii ei sunt persoane fericite, adaptate și (îmi place mie să cred) cu o inimă bună.”

Concluzia aceasta înglobează două elemente de idealism ce sunt într-o mare măsură tipice. Să mă explic.

Zero îndoctrinare

Primul element este idealizarea educaţiei „fără îndoctrinare”. Aceasta este văzută ca un climat ideal pentru dezvoltare, în care copilului îi este prezentată o paletă bogată de variante de religii și este stimulat să aleagă singur pe care să o creadă. Sună bine, în teorie. În practică însă, paleta aceea îi este expusă copilului de un părinte care nu poate fi obiectiv, oricât s-ar strădui. Faptul că Wendy îi explica lui Maxine „motivaţiile” din spatele religiilor este numai un argument. Dacă tu prezinţi paleta religiilor obiectiv (fidel faţă de doctrina fiecărei confesiuni), dar creezi conexiuni subiective între religii și realitate („mami, dar știi de ce cred ei asta?”), toată obiectivitatea se reduce la zero. E utopic să crezi că poţi să nu îţi îndoctrinezi copilul. O vei face poate mai subtil, dar tot îl vei îndoctrina, și dacă nu vrei. Iar asta, culmea, este un lucru bun.

Un copil de 5-9 ani nu are capacitatea raţională (chiar biologică) și nici culturală de a evalua reperele religiilor, de a le calcula traiectoria consecvenţei sau a inconsecvenţei faţă de aceste repere și, deci, nici de a alege pentru el, singur. Așa că este foarte posibil ca un copil care face o alegere să o facă pe criterii ilogice (ca Maxine, care crede în Dumnezeu două zile pe săptămână) sau bazându-se pe subiectivitatea altora, care nu folosesc mânuși atunci când discută cu copilul tău despre religie (iar asta nu neapărat din răutate sau din ignoranţă).

Mai realist este să îţi asumi faptul că, în experienţa ta, ţi-ai adunat un capital de înţelepciune cu privire la viaţă, niște adevăruri pe care tu le consideri valoroase și pe care (pentru că le vezi preţioase) ai vrea să le aibă și el, copilul tău. Nu îl obligi, nici nu îl șantajezi ca să le creadă, dar le aperi în faţa lui, cu onestitate, ca pe ceva ce știi că îi va fi util, respectându-i libertatea de a alege altceva. Iar asta mă duce la al doilea element contestabil din concluzia lui Wendy.

Libertate absolută

Jurnalista spune că o încuraja pe Maxine să nu se teamă să aleagă „calea nepopulară”. Prin asta se referea, desigur, la ateism. Însă ateismul nu este „calea nepopulară” decât în discursurile celor care doresc să îl promoveze. Dacă ne uităm la statisticile din SUA, vedem că numărul ateilor și al agnosticilor este în creștere constantă. Iar potrivit unor recente estimări făcute de un think-tank independent, procentul neafiliaţilor religios va crește de la 16%, în 2010, la 26%, în 2050. (Global, procentul neafiliaţilor este în scădere, dar asta nu din lipsă de popularitate, ci pentru că religioșii au o rată mai mare a fertilităţii.)

Dacă Maxine va alege calea nepopulară de a deveni teistă, probabil lui Wendy nu i-ar fi tocmai ușor să accepte că Dumnezeu n-a fost „doar Dumnezeu” în viaţa fetiţei ei.

Acordarea relaxată a libertăţii absolute este și ea un mit în educaţia religioasă a copiilor, pentru că, și dacă reușești ceea ce multor părinţi le este imposibil, adică să îi permiţi fiului/fiicei tale să aleagă altă cale spirituală decât a ta, tot te va afecta emoţional. Realist ar fi să îţi asumi că nu îţi este indiferentă religia copilului tău și că îl vei ajuta să ia decizii în acord cu ceea ce consideri tu frumos, bun și adevărat, fără să îl forţezi însă să fie de acord cu tine, oricât de mult te-ar durea dezacordul. Altfel spus, îi vei respecta libertatea, în timp ce i-o vei dirija.

Niciodată „doar” Dumnezeu

Adevărul e că, indiferent de câte ori ne-am repeta noi expresia, ca să ne liniștim, Dumnezeu nu e niciodată „doar Dumnezeu”. Nu trăim într-o lume septică din punct de vedere religios, iar asta face ca Dumnezeu să fie o prezenţă imposibil de ignorat, chiar și atunci când nu credem în El. Fiindcă alţii cred și fac ceva ca urmare a credinţei lor.

Aşadar și dacă am avea copii geniali, capabili să ia decizii bune proporţional cu vârsta lor, nu trăim într-o lume în care toţi ne respectă idealul obiectivităţii, în care nimeni nu are intenţii rele şi nimeni nu face prozelitism sau pure greșeli (neintenţionate) de educaţie. De aceea educaţia deschisă, educaţia tip „acestea sunt opţiunile, alege exact ce dorești tu”, eșuează să se adapteze la realitate și prin urmare nu putem aștepta să fie eficientă, la fel cum nu putem să ne așteptăm că ne vom relaxa ţinându-ne respiraţia sub apă.

DISTRIBUIE: