A fost umilit și izolat pentru faptul că nu crede în Dumnezeu. Este greu de conceput că acest fapt se mai poate întâmpla în lumea civilizată, dar este una dintre situaţiile petrecute într-o școală americană.

Are 7 ani și este elev la Forest Park Elementary, o școală dintr-o localitate a statului Indiana. Se juca împreună cu mai mulţi colegi când o fetiţă l-a întrebat dacă a fost la biserică. Răspunsul său a fost negativ și l-a justificat prin faptul că nu crede în Dumnezeu. Continuându-și joaca, a ţinut să adauge că, totuși, este bine că ea a ales să creadă. Fetiţa s-a simţit ofensată și a început să plângă. Supraveghetorul locului de joacă a intervenit să o liniștească și, conform procedurii în aceste situaţii, a informat-o pe profesoara copiilor.

Urmează pedeapsa

Aceasta a spus în faţa întregii clase că ceea ce a făcut colegul lor este inacceptabil. I-a adresat întrebări referitoare la religia familiei lui și l-a interogat dacă mama lui știe despre sentimentele sale faţă de Dumnezeu. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Copilul a fost pedepsit, timp de trei zile neavând voie să vorbească cu nimeni, nici măcar în timpul mesei. Ea a susţinut că este preocupată de ceea ce s-a întâmplat și că va vorbi cu mama lui, fapt care nu a avut loc.

Între timp, mama copilului a aflat de situaţie și a solicitat telefonic ca acesta să nu mai fie pedepsit. Chiar dacă restricţiile au fost ridicate după expirarea celor trei zile de pedeapsă, efectele au rămas, deoarece puţini dintre colegii lui au mai fost dispuși să interacţioneze cu el. Din partea conducerii școlii nu a existat niciun efort pentru a corecta prejudiciul cauzat copilului, căruia i-a fost teamă să se întoarcă la școală, simţind că este urât de către colegi. Această situaţie prelungită a determinat-o pe mamă să facă plângere împotriva profesoarei, cazul fiind acum pe rol (vezi plângerea).

Convingerile religioase sub lupa celor avizaţi

Leonard Goldstein, director regional al Uniunii pentru Libertăţi Civile, din Indiana, susţine că acest cadru didactic și-a depășit atribuţiile, întrucât „un profesor nu trebuie să intervină în credinţele religioase ale elevilor săi. Aceasta nu face parte din fișa postului”, a spus Goldstein. Școala s-a limitat la trimiterea unui comunicat prin care informa (fără să ceară scuze) că „o școală publică nu poate promova sau inhiba convingeri sau practici religioase. Drepturile unei minorităţi, indiferent cât de mică, trebuie să fie protejate.”

Cazul în sine parcă este într-un contrast puternic cu ceea ce, de regulă, relatează presa, care mai degrabă abundă în știri despre elevi sau studenţi care sunt marginalizaţi sau sancţionaţi pentru convingerile lor creștine. Într-o societate precum cea americană, în care cetăţenii recunosc că nu mai formează o naţiune creștină, este greu de crezut că pot exista manifestări similare cu cea a profesoarei.

Cazul în sine nu poate fi izolat doar la fișa postului unui cadru didactic. Dacă acesta are sau nu voie să promoveze valori religioase printre elevi este o chestiune care poate fi discutabilă din punctul de vedere al limitelor mesajului adresat. Chestiunea în sine este mai complexă, fiindcă este asociată unui anumit mod de a percepe și de a face educaţie religioasă.

Bine intenţionaţi, dar cu intervenţii eronate

Din perspectiva profesoarei, este inacceptabil să nu crezi în Dumnezeu, cum la fel de inacceptabil este să exprimi deschis această convingere. Într-o anumită măsură, atitudinea ei poate fi explicată. Statul Indiana este unul dintre statele cu convingeri religioase puternice (43% din populaţie se consideră practicantă religios). Convingerea cuiva că este în posesia unor valori pozitive incontestabile nu îi conferă și dreptul de a le impune cu forţa. Cu atât mai mult, acest aspect este nefuncţional în chestiuni care ţin de profunzimea religioasă, acolo unde liberului-arbitru ar trebui să i se aloce un loc mai important.

Problema în discuţie ar trebui îndreptată spre aceste situaţii care, într-o formă sau alta, pot fi întâlnite în viaţa de zi cu zi. Poate că aspecte de acest gen sunt mai puţin întâlnite în școală, în condiţiile în care dezinteresul faţă de educaţia autentică a copilului este și mai accentuat, dar pot fi destul de persistente în cadrul familiei.

Tendinţa pedepsirii copiilor pentru devieri comportamentale sau derapaje de la tradiţia religioasă a părinţilor pot fi chestiuni comune multor familii. Părinţii pot cădea în capcana de a crede că, dacă copiii sunt ascultători și frecventează biserica, atunci se poate presupune că parcurg un traseu cu o finalitate corectă. În realitate, spune preotul Vasilios Thermos, în cartea Pentru o înţelegere a adolescenţei, copilul poate „crede deoarece cred și părinţii lui și, de obicei, crede într-o calitate și mentalitate asemănătoare cu a părinţilor”. O educaţie care se rezumă la această variantă de copy-paste nu doar că nu este suficientă, ci este și înșelătoare, creează doar impresia unei educaţii eficiente. În realitate, se ignoră un fapt atestat știinţific, și anume că religiozitatea personală nu se maturizează înainte de finalul adolescenţei, iar miza, spune preotul mai departe, este „de a se preface din religiozitatea de tip moștenire într-una ce satisface real setea de înţelesuri și sensuri”.

Pe fondul unei concepţii de acest gen, este relativ ușor de inserat în educaţia religioasă ideea de pedeapsă sau chiar ameninţarea. Acestea supun voinţa copilului pe considerentul că trebuie să creadă în Dumnezeu, indiferent cum Îl va percepe. „Cei care vor lipsi de la ora de religie acceptă că se vor închina Diavolului şi că vor merge-n iad, că moartea le va surveni curând şi vor trăi tot timpul în păcat.” Asta a reţinut de la profesoara de religie şi le-a povestit acasă părinţilor un copil de 9 ani dintr-o clasă din România în care majoritatea părinţilor nu au mai fost de acord cu predarea religiei. Este unul dintre multele cazuri care arată că Dumnezeu este folosit pe rol de sperietoare, pentru ca părinţii să obţină ce vor: o voinţă supusă, cu preţul unei iluzii religioase și al unui caracter deformat.

DISTRIBUIE: