Studiul contraintuitiv al psihologului american Barry Schwartz argumentează incomod de similar cu filosofia comunistă, oferind simultan o uimitoare apologie a creștinismului, dușmanul comunismului.

Într-o zi, dis-de-dimineaţă, un bătrân care locuia pe malul unui lac a zărit pe malul celălalt un tânăr stând la pescuit. L-a urmărit din inerţie toată ziua și a văzut că, de fiecare dată când prindea un pește mare, tânărul îl arunca înapoi în apă. Însă de fiecare dată când prindea un pește mai mic, îl păstra. Spre finalul zilei, bătrânul nostru s-a îndurat să treacă pe malul celălalt și să-l întrebe pe tânăr ce-i cu ritualul acesta ciudat. Amuzat, tânărul i-a spus că nu are decât o tigaie micuţă, așa că nu-i trebuie peștii mari. Cunoscutul coach John Maxwell spunea istorioara aceasta la pachet cu îndemnul de a ne lua toţi tigăi mai mari. Fiindcă, atunci când oportunitatea vine, e păcat să o pierzi din lipsă de tigaie…

Psihologul american Barry Schwartz l-ar fi contrazis pe Maxwell și l-ar fi felicitat pe tânăr. Ca autor al „paradoxului alegerii”, Schwartz ar fi apreciat probabil că tânărul a procedat ca unul care își cunoaște capacităţile, e mulţumit cu ele și și-a fixat standarde în consecinţă. Acum, că orice gospodină ar fi tranșat peștele mare cât să îi încapă în tigaia mică și cu peștele și timpul rămas ar fi făcut și o ciorbă este altă poveste. Una pe care o vom lăsa deoparte, fiindcă ne-ar împiedica să descoperim observaţiile contraintuitive și foarte utile pe care Schwartz le face cu privire la societate.

Cultul libertăţii

„În Statele Unite,” scrie Schwartz, dar ar fi putut la fel de bine să scrie „în Europa”, „libertatea și autonomia sunt preţuite mai presus de orice altceva, iar faptul de a-ţi dezvolta posibilităţile de «autodeterminare» este privit ca un semn de sănătate psihologică a individului și sănătate morală a culturii.” Până aici, totul firesc, nu? Cum ar arăta o societate în care libertatea și autonomia să nu fie preţuite? E suficient să ne gândim la un lagăr din vremea naziștilor. Și, cu ocazia aceasta, nu putem să nu ne amintim cuvintele unuia dintre cei mai cunoscuţi supravieţuitori ai Auschwitzului, Viktor Frankl, care spunea că „totul îi poate fi luat omului, mai puţin un lucru: ultima dintre libertăţi – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanţe, de a-și alege propriul mod de a fi[1].

rsz_dreamstime_xxl_76939301-1

Libertatea este vitală nu doar pentru indivizi, ci și pentru societăţi. Dacă nu ar diviniza autonomia, societatea noastră ar fi de nerecunoscut. Cu toate acestea, deși „este axiomatic faptul că e bine să ai de ales, să ai multe din care să alegi nu e neapărat mai bine.” Acesta este faimosul paradox al alegerii, propus de Schwartz: alegerea este bună, dar mai multe alegeri produc nefericire. Psihologul și-a testat teza prin câteva studii pe subiecţi americani și a observat astfel că pe măsură ce numărul alegerilor pe care le avem de făcut crește, încep să se vadă din ce în ce mai mult și aspectele negative ale multitudinii de opţiuni. Ba, mai mult chiar, atunci când opţiunile pe care le avem în viaţă devin excesive, libertatea poate ajunge nici mai mult, nici mai puţin decât o tiranie autoimpusă.

Cine ar mai vrea salam de soia?

În fiecare zi luăm sute, poate chiar mii de decizii. Unele mai mari – ce abonament pentru telefon să îmi iau, pentru ce plan de pensii să optez; altele atât de mici, încât aproape că nici nu le acordăm importanţă – ce să iau astăzi de mâncare. Hipermarketurile sunt, de departe, tărâmul celor mai diversificate și avantajoase alegeri în acest sens. Magazinul Cora (Pantelimon, București) vinde nu mai puţin de 113 sortimente de cereale pentru micul dejun, 277 de sortimente de biscuiţi dulci, 288 de sortimente de băuturi necarbonatate (sucuri) și 409 sortimente de șampon. Vizita săptămânală la hipermarket îţi dă prilejul de a alege din nici mai mult, nici mai puţin de 96.662 de produse, potrivit Ioanei Dumitru, responsabilă de comunicare Cora.[2]

Nu că ar fi fost mai bine în comunism, când aveam de ales „între” un sortiment de salam, acela din soia și disponibil în alimentară doar în anumite zile ale săptămânii și doar celor care rezistau de la ora 4 dimineaţa la coadă. Însă, dacă suntem onești cu noi, recunoaștem că nu nevoia este cea care decide ce să cumpărăm. De cele mai multe ori, nu cumpărăm ceva ce ar satisface nevoia, ci ceva ce satisface și nevoia, dar ne ajută și să ne exprimăm. De exemplu, am nevoie de o sticlă de apă plată pentru limonadă. Dar nu voi cumpăra Zizin, care e o apă plată cu proprietăţi decente și preţ accesibil oricui, ci voi cumpăra Evian, pentru că simt că mă reprezintă cu ambalajul ei elegant și cu reputaţia ei de a fi băută de vedete. Alegerile noastre spun lumii ceva despre noi. Le comunică celorlalţi identitatea noastră. Și, uite așa, zilele când identitatea era ceva moștenit au apus și aproape că nu ne-am dat seama.

Alegerile ne consumă resurse psihice, ne obosesc. Și, cu cât sunt mai multe, cu atât obosim mai mult. Unii oameni par să aibă o înclinaţie naturală spre a obosi psihic prin alegeri mai mult sau mai puţin utile. Ei sunt cei care din orice situaţie vor să extragă maximul pe care îl pot obţine.

Lucrul acesta îl notează și filosoful contemporan Alain de Botton când se referă la una dintre cele mai evidente schimbări sociologice din lumea occidentală: atitudinea faţă de căsătorie. Într-un discurs despre impactul cultural al curentului romantismului, Botton evidenţia cum astăzi majoritatea oamenilor nu se mai căsătoresc din motive pragmatice (a împărţi cu cineva povara financiară a traiului, asigurându-și un sprijin la muncă și la bătrâneţe prin copii) și nici nu se mai căsătoresc cu cine vor părinţii, ci își pot alege singuri partenerul, în funcţie de propriile valori și idealuri. Sau pot alege să nu se căsătorească deloc.

„Ni se spune că, dacă suntem raţionali, opţiunile în plus pe care le avem azi vor aduce numai avantaje societăţii noastre”, sintetiza și Barry Schwartz. Însă comparaţiile intergeneraţionale contrazic acest consens cultural. Astăzi, oamenii se consideră mai norocoși și mai fericiţi decât generaţiile anterioare, totuși incidenţa depresiei clinice și a tentativelor de suicid a crescut dramatic în această perioadă.[3] Altfel spus, deși avem acces la confortul și la tehnologia la care nici măcar regii nu aveau acces în urmă cu un secol[4], suntem totuși în mod obiectiv mai nefericiţi. Unii poate vor spune că depresia abia ce a început să fie acceptată ca boală în zilele noastre, ceea ce îi explică incidenţa presupus mai ridicată, însă suicidul a fost considerat dintotdeauna suicid și are și în zilele noastre același stigmat negativ pe care îl purta și în trecut. Dar dacă o explicaţie, măcar parţială, pentru această situaţie este aceea că ne-am îngreunat singuri vieţile, împovărându-le cu alegeri?

Căutătorii de superlativ

Psihologul american Roy Baumeister considera că psihicul uman tratează voinţa ca pe o resursă. Una limitată, sau care se poate consuma, la fel ca atenţia.[5] Prin urmare, ar trebui să alegem înţelept în ce să ne investim voinţa și în ce nu. Extrapolând, s-ar părea că studiul lui Schwartz sugerează ceva similar: alegerile ne consumă resurse psihice, ne obosesc. Și, cu cât sunt mai multe, cu atât obosim mai mult. Schwartz vine însă și cu o altă observaţie interesantă. Unii oameni par să aibă o înclinaţie naturală spre a se obosi psihic prin alegeri mai mult sau mai puţin utile. El îi numește maximizers (aprox. „maximizatori”) – oameni care din orice situaţie vor să extragă maximumul pe care îl pot obţine. În faţa unei probleme vor să obţină cea mai bună soluţie. În faţa unei alegeri vor opţiunea care îi avantajează cel mai mult și pe cele mai multe planuri. Sunt căutătorii de superlativ.

Am zice că maximizatorul este un perfecţionist, un om atât de pasionat de excelenţă, încât nu poate decât să i se dedice cu fidelitate oarbă. Însă am greși. Maximizatorul nu caută superlativul de dragul perfecţiunii, ci de teamă să nu regrete că s-a mulţumit cu prea puţin, când putea mai mult, sau că alţii asemenea lui au obţinut mai mult ori că nu a fost suficient de capabil să aleagă mai bine etc. Maximizatorul este un sclav al regretului, iar măsurători efectuate de echipa lui Schwartz pe baza scalelor psihologice standardizate au relevat că maximizatorii sunt mai deprimaţi decât „satisficatorii” (satisficers, engl. – acei oameni care se opresc din căutarea lor după ce o anumită soluţie găsită se pliază pe un anumit criteriu al lor, cei care nu caută soluţia optimă, ci soluţia satisfăcătoare), au o stimă de sine mai scăzută și un nivel de nevrotism mai mare. Dar, înainte să le plângem de milă maximizatorilor și să îi încadrăm în categoria „ciudaţi contemporani”, descoperim că mulţi dintre noi suntem maximizatori măcar în anumite domenii ale vieţii și, în felul acesta, ne diminuăm singuri șansele la fericire.

Roata nenorocului

Maximizarea ca stil de viaţă duce la faliment personal. Explicaţia pentru această „lege” o găsim la alt reputat psiholog american, de origine israeliană, Daniel Kahneman, care a atras atenţia asupra unui mecanism care ne influenţează masiv fericirea: capacitatea de a ne adapta la circumstanţe. Această capacitate este o sabie cu două tăișuri, pentru că, potrivit lui Kahneman, oamenii se pot adapta nu doar la circumstanţe negative, ci și la circumstanţe pozitive.[6] A fost interesant experimentul prin care s-a ilustrat această capacitate. Mai exact, Kahneman a comparat atitudinile unor câștigători de loterie cu cele ale unor persoane care au rămas paralizate în urma unor accidente rutiere, și unii, și alţii pe parcursul ultimului an. Primii erau, cum ar fi de așteptat, mai fericiţi decât a doua categorie. Însă, surprinzător, câștigătorii la loto nu erau cu mult mai fericiţi decât populaţia generală, în timp ce paraplegicii, deși puţin mai nefericiţi decât populaţia generală, încă se considerau fericiţi. Și proaspăt îmbogăţiţii, și săracii accidentaţi se adaptaseră la noile lor situaţii.

rsz_dreamstime_xxl_77536199-1

Adaptarea hedonică este un mecanism util și foarte răspândit, însă partea ei mai puţin bună este că, nefiind conștientizată, poate predispune în final la dezamăgire. Cum? Preluând exemplul anterior, m-aș aștepta ca viaţa să mi se schimbe în bine după ce câștig la loto, dar, fiindcă mă obișnuiesc cu binele confortului financiar, acesta devine noul meu nivel zero și încep să am alte așteptări. Când le ating și pe acelea, mă voi adapta iar, și tot nu mă voi simţi fericit, căutând noi obiective. Este ceea ce Kahneman numește satisfaction treadmill, un concept care merită o traducere povestită: alergăm după fericire ca hamsterii pe rotiţa din cușcă. Ne mișcăm, ne obosim, ajungem pe altă treaptă a rotiţei, însă, în realitate, n-am ajuns nicăieri. Deși faptic suntem la alt nivel, în mintea/inima noastră am rămas cu aceeași căutare după mai mult. Atunci când realizările noastre reușesc să ţină pasul cu așteptările, trăim mai bine, dar nu ne simţim mai mulţumiţi de traiul nostru. Nu e ciudat?

Alegeri infinite, dar limitate

Din fericire, există și soluţii la acest maraton pentru fericire în care ne-am trezit înscriși cu toţii, iar unele dintre ele au fost sub ochii noștri chiar de dinainte ca Schwartz să pună un deget contemporan pe rană.[7]

În primul rând, dacă libertatea fără limite ne face nefericiţi, am putea deduce că mai puţină libertate va contribui la fericirea noastră. Este un paradox, dar îl aplicăm fără să clipim în multe domenii. De pildă, consensul psihologic este că relaţiile apropiate ne produc împlinire, ne fac fericiţi. Dar relaţiile apropiate vin cu reguli – căsătoria presupune exclusivitate, prietenia impune prin definiţie fidelitate. A fi liber să îţi faci un prieten presupune uneori sacrificarea altor libertăţi, de dragul prieteniei.

Concluzia este surprinzătoare pentru individualismul dogmatic al culturii de azi, însă pare să sugereze că libertatea care ne face fericiţi este aceea care se manifestă într-un cadru în care opţiunile au niște limite. Sau, mai poetic, alegerile noastre ne fac fericiţi atunci când sunt infinite într-un cadru limitat.

Din perspectivă creștină, e ușor să vezi logica acestei constatări. În Eden, cuplul primordial putea mânca din orice rod al pământului, mai puţin din fructul interzis. Iar încălcarea acestei legi a provocat calamitatea numită „păcat originar”. Dincolo de această interpretare în plan simbolic, concret azi avem cele Zece Porunci. Acest cadru legislativ normează că putem fi fericiţi doar dacă respectăm anumite reguli. (Și ce dezastre se petrec când le încălcăm!)

Îngustarea perspectivei, în modul în care o recomandă Hristos, este eliberatoare și plină de sens. Creștinismul învaţă că deocamdată natura umană ne constrânge să fim fiinţe limitate. Și e plauzibil să credem că limitările noastre cer/impun și anumite limitări externe.

Interesant este că, prin studiul său – evident laic –, Schwartz pare să argumenteze pentru soluţii pe care creștinii le cunosc sau ar trebui să le cunoască de mii de ani. De exemplu, sugerează să ne gestionăm regretele astfel încât să nu le lăsăm să ne otrăvească fiecare decizie sau să ne facă să evităm cu totul să luăm vreo decizie. Creștinismul învaţă că Dumnezeu ia regretul omului ca pe o ofrandă, adică pocăinţa omului este ca o jertfă pe care Dumnezeu o așteaptă de la om, dar, odată exprimat, regretul nu îl mai înrobește pe credincios, la fel cum jertfa, odată oferită, este arsă. Regretul are un rol, dar nu funcţionează când e permanentizat.

Remușcarea îl sensibilizează și îl impulsionează pe om să respecte „Regula divină”, aceea în cadrul căreia poate să fie fericit.

Psihologul recomandă apoi exersarea gratitudinii, remarcând că, deși nu ne vine natural, mulţumirea pentru ceea ce avem deja ne poate salva din capcana de a deveni obsedaţi de comparaţia cu ce ar fi putut fi mai bun. „Fericirile” (Matei 5) sunt, în creștinism, apogeul predicării verbale a lui Iisus Hristos. Însă conţinutul lor șochează, pentru că presupun că omul poate fi fericit în circumstanţe în care numai fericit nu ne-am aștepta să fie (neajuns, plâns, prigonire).

Dincolo de acestea, probabil cea mai percutantă soluţie este una care poate fi atractivă chiar și pentru un maximizator. „Învaţă să iubești restricţiile.” Dar cum să te aștepţi să funcţioneze așa ceva, când e ca și cum i-ai spune unui maximizator să coboare de pe rotiţa de hamster și să renunţe să mai caute obsesiv „mai binele”? Ei bine, argumentul e convingător, pentru că, așa cum spune Schwartz, „alegând să urmezi o regulă eviţi situaţia de a trebui să iei mereu și mereu decizii deliberate. Adeziunea la reguli îţi economisește timp și atenţie, pe care le poţi aloca gândirii la alegeri și decizii în care regula nu se aplică.” La fel, creștinismul îndeamnă omul să își sculpteze în inimă legea bunătăţii și a credincioșiei. Să nu își piardă sufletul cu răzbunarea și fărădelegea (Proverbele 3:3).

Nu întâmplător, versetul biblic ce cuprinde acest îndemn este atribuit împăratului Solomon, un maximizator care mărturisea că a trăit orice experienţă era accesibilă unui muritor din vremea lui și că a ajuns la concluzia că toate sunt „deșertăciune” (Eclesiastul 1:17). Solomon a descoperit înaintea lui Kahneman satisfaction treadmill și a scris pentru ca alţii să nu facă ce-a făcut el. Peste secole, Hristos Însuși a închis căutarea lui Solomon, deschizând-o pentru cei care vor dori să se numească creștini, atunci când i-a îndemnat să caute „mai întâi Împărăţia cerurilor și neprihănirea”, promiţând că toate celelalte li „se vor da pe deasupra”(Matei 6:33).

În felul acesta, Hristos a redefinit ce înseamnă să „cugeţi liber”. Îngustarea perspectivei, în modul în care o recomandă Hristos, este eliberatoare și plină de sens. Creștinismul învaţă că deocamdată natura umană ne constrânge să fim fiinţe limitate. Și e plauzibil să credem că limitările noastre cer/impun și anumite limitări externe. Însă a ne limita la căutarea împărăţiei deschide de fapt mintea spre infinitul veșniciei. Spre realitatea în care fiinţele limitate nu vor mai avea limite. Și cine știe cum va arăta libertatea noastră atunci când, cum spune Scriptura, „vom fi ca El” (1 Ioan 3:2)…

Footnotes
[1]Viktor Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, 2009.
[2]„Până la momentul redactării acestui material, responsabilii Carrefour și Kaufland nu au răspuns solicitării de a oferi date.”
[3]R. Eckersley, „Cultural correlates of your suicide”, Social Science and Medicine, , vol. 55, nr. 11, 1 decembrie 2002.
[4]„Vezi Alain de Botton, «Status Anxiety».”
[5]R. Baumeister, J. Tierney, Willpower: Rediscovering the Greatest Human Strength, Penguin Press, New York, 2011.
[6]D. Kahnemann, Objective Happiness, Well-being: The foundation of hedonic psychology, Russell Sage, New York, 1999.
[7]„De altfel, diada «libertate-responsabilitate» a preocupat filosofii din cele mai vechi timpuri. Nu e o descoperire recentă.”

Note

Baumeister, R.; Tierney, J., Willpower: Rediscovering the Greatest Human Strength, Penguin Press, New York, 2011.
Eckersley, R., „Cultural correlates of your suicide”, Social Science and Medicine, , vol. 55, nr. 11, 1 decembrie 2002, pp. 1891-1904.
Frankl, Viktor, Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, 2009.
Kahnemann, D., Objective Happiness, Well-being: The foundation of hedonic psychology, Russell Sage, New York, 1999.
„Până la momentul redactării acestui material, responsabilii Carrefour și Kaufland nu au răspuns solicitării de a oferi date.”
„Vezi Alain de Botton, «Status Anxiety».”
„De altfel, diada «libertate-responsabilitate» a preocupat filosofii din cele mai vechi timpuri. Nu e o descoperire recentă.”