Richard Dawkins a suferit un atac cerebral. Pentru unii dintre cei care îi cunosc replicile dure la adresa religiei, suferinţa sa ar putea fi un fel de semn divin. Pentru alţii, poate genera un moment de reflecţie cu privire la fragilitatea vieţii. Există însă și altă ipostază: creștinii care se roagă pentru Dawkins fiindcă au nevoie de criticile lui. „Credincioșii trebuie să îi îmbrăţișeze pe cei care, asemenea lui Dawkins, le critică convingerile, deoarece stimularea și explorarea îndoielii au un rol fundamental în povestea credinţei”, scrie Peter Ormerod, jurnalist The Guardian.

De ce invocă jurnalistul britanic efectul binefăcător al îndoielii în contextul atacului cerebral suferit de celebrul om de știinţă? Totul este legat de un gest pe care l-a făcut Biserica Anglicană la aflarea veștii referitoare la necazul prin care trece Dawkins. Mai precis, liderii bisericii au solicitat să fie înălţate „rugăciuni pentru profesorul Dawkins și familia sa”. Într-un timp scurt, comentariul bisericii a fost redistribuit de aproape 2.000 de ori, unii speculând însă pe marginea unei presupuse lipse de sinceritate a bisericii, invocând chiar o anumită notă de sarcasm. Alţii au acuzat că rugăciunea pentru cineva care nu este religios denotă chiar o lipsă de respect (vezi comentariile negative).

La scurt timp, biserica a reacţionat printr-un comunicat, în care preciza că rugăciunea nu trebuie să se limiteze doar la sfera bisericii. În plus, este de datoria creștinilor să se roage „pentru politicieni, pentru teroriști, pentru răpitori și pentru cei răpiţi. Ei se roagă pentru criminali, precum și pentru cei care au o viaţă sfântă. Poeţii scriu poezie, muzicienii cântă muzică, creștinii se roagă.” Indiferent de modul în care este interpretat gestul bisericii, nu se poate ignora faptul că este totuși remarcabil apelul la rugăciune în beneficiul cuiva care a fost un critic fervent. Deși un demolator a religiei, Dawkins nu a ezitat să critice recenta decizie a unor cinematografe din Marea Britanie de a refuza să difuzeze pe ecran Rugăciunea Domnească. S-ar putea crede că liderii anglicani empatizează cu suferinţa lui Dawkins în virtutea acestui gest pe care și l-a asumat public.

Un Dawkins util bisericii

Ormerod însă introduce în ecuaţie un alt motiv pentru care rugăciunea respectivă este necesară: biserica are nevoie de Dawkins. Biserica ar trebui să îi fie recunoscătoare. De ce? Fiindcă a transformat discuţia despre credinţă într-un subiect de masă. Mai important însă decât atât este faptul că i-a provocat pe creștini să își „ascută gândirea”, să își pună întrebări sau să renunţe la convingerile șubrede. Jurnalistul britanic aduce în apărarea poziţiei sale faptul că nu pot fi negate îndoielile existente chiar pe paginile Bibliei. Cărţile biblice Iov și Eclesiastul abundă în gesturi de îndoială. Mai mult, îl citează pe filosoful Slavoj Žižek, care susţine că creștinismul „este mult mai ateu decât este ateismul de obicei”.

Acest ultim argument poate fi considerat destul de forţat. Îndoielile unor personaje din Biblie nu pot fi evaluate ca fiind similare ateismului. Ormerod are totuși meritul de a provoca cu o premisă poate prea puţin luată în calcul de lumea creștină, deși, încă de la începuturile creștinismului, credincioșii au recunoscut că „vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos” (Biblia, 1 Corinteni 13:12). Cu alte cuvinte, înţelegem, dar nu tot. Deci ar trebui creat spaţiu și pentru îndoială. Creștinilor nu ar trebui să le fie teamă să se îndoiască de propriile convingeri. „Adevărul nu ar trebui să inspire frică. Dimpotrivă, el ne eliberează”, spune jurnalistul. În consecinţă, cineva precum Dawkins, oricât de agasant ar putea fi, îi poate ajuta pe mulţi „să evadeze din sistemul de gândire leneș și să conștientizeze locul în care survine fragilitatea convingerilor proprii”.

Îndoiala, un ajutor pentru credinţă?

„Sunt momente, desigur, când te gândești: «Există Dumnezeu? Unde este Dumnezeu?»” scrie The Guardian. Declaraţia îi aparţine arhiepiscopului de Canterbury, care a recunoscut că a avut momentele sale de îndoială în legătură cu existenţa lui Dumnezeu. Pentru cineva obișnuit să trăiască doar cu certitudini spirituale, declaraţiile de acest gen sunt deranjante. Însă, așa cum exprimă John Ortberg în cartea Credinţa și îndoialaînsăși natura credinţei reclamă prezenţa incertitudinii. „Îndoiala ne poate motiva să studiem și să învăţăm”, scrie cunoscutul scriitor și pastor american.

Evident, nu este vorba de o îndoială împinsă la extrem, de tipul celei experimentate de Cioran. Nu despre exasperare este vorba, ci despre capacitatea de a pune sub semnul întrebării convingerile însușite sau formate de-a lungul timpului. Dacă sunt adevărate, ele vor sta în picioare. La aceasta făcea referire Antonie Bloom (cunoscut prelat și filosof rus), convins că „omul se teme de îndoială doar atunci când i se pare că, dacă se clatină viziunea sa despre lume, atunci se clatină şi întreaga realitate, se clatină totul şi el nu mai are pe ce-şi sprijini piciorul. Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul întrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit în viaţă, în numele căutării a ceea ce există cu adevărat, şi nu al aflării liniştii şi certitudinii”.

Acest raport dintre certitudini și îndoială a fost foarte bine ilustrat de Platon, în celebrul mit al peșterii. Cine este strâns legat (doar) de ideile confortabile riscă să nu își găsească eliberarea. Punerea sub semnul întrebării a status-quo-ului intelectual, deși riscantă, poate constitui resortul care să facă diferenţa dintre stagnare și progres. În aceeași notă se exprima și Andrei Pleșu, care constata în Despre frumuseţea uitată a vieţii că „omul fără dubii este prototipul omului care n-are nicio legătură cu lucrurile importante. El știe, el este beat de certitudini. A avea o relaţie constantă cu universul întrebării este un semn de sănătate spirituală, de bună așezare în teritoriul valorilor.” În acest sens, poate că are dreptate jurnalistul britanic când susţine că cei credincioși au nevoie de oameni ca Dawkins. Nu în sensul de a accepta convingerile acestuia, ci de a învăţa să și le evalueze onest pe ale lor.

DISTRIBUIE: