Ediţia din luna iulie a revistei Semnele timpului trebuia să fie dedicată în totalitate înţelegerii peisajului religios de astăzi. În final, planul editorial a fost respectat, cu un amendament: Brexitul, care ne-a luat pe toţi prin surprindere. Partea bună este că religia și Brexitul se îmbină.

„Brexitul a arătat că oamenii nu trăiesc pentru idealuri politice, ci pentru realitatea imediată, cu interese pragmatice, egoiste. Și, într-o paralelă remarcabilă, secularizarea dovedește că oamenii nu trăiesc nici pentru idealuri religioase. Dacă biserica i-a dezamăgit, oamenii o părăsesc, formal sau informal, și își caută propria spiritualitate. Iar dacă biserica îi numește răi pentru că au plecat, votul lor negativ devine și mai ferm, și mai contagios”, scrie redactorul-șef, Norel Iacob, în debutul acestei ediţii.

Tot în această ediţie debutează și Laura Melinda Stan, care semnează articolul de fond, ce vrea să lămurească, atât cât se poate pentru moment, cauzele și consecinţele votului poporului britanic de a părăsi Uniunea Europeană. Poate nu multe persoane sunt conștiente că acesta nu a fost primul referendum al Marii Britanii pe această temă. Primul a avut loc în 1975, la doar doi ani de la intrarea în Comunitatea Economică Europeană (CEE), așa cum s-a numit iniţial asociaţia de state suverane care a ajuns UE. Atunci, britanicii au votat să rămână, și au rămas veșnic contestatari ai proiectului european, funcţionând în baza a tot felul de excepţii acordate de ceilalţi membri de-a lungul istoriei. Deci, poate că nu ar fi trebuit să ne surprindă că Marea Britanie a devenit prima ţară membră UE care a votat părăsirea blocului comunitar, în virtutea egoismului/conservatorismului naţional. Cu toate acestea, am fost surprinși, iar în continuare nu știm ce să credem despre asta și la ce să ne așteptăm. Autoarea expune efectele imediate, însă nu se pot face estimări pe termen lung. „Până când vom vedea mersul acestor importante evenimente, să nu uităm de observaţia lui Winston Churchill: <<Când vulturii tac, papagalii încep să trăncănească.>>

Celelalte articole din această ediţie construiesc o imagine de ansamblu a creștinismului, cu efectele sale sociale, și a istoriei recente și efectelor sale asupra creștinismului. Motivaţia este dată de faptul că accesul atât de larg la informaţii, care de cele mai multe ori nu sunt dezvoltate și analizate, poate genera o confuzie generală a cititorului, care nu are o imagine corectă despre religie în societate. Alina Kartman dă startul, realizând un „caleidoscop” al religiei din Europa, un tablou european de ansamblu, cu analize pe diverse ţări (cele mai secularizate sau cele mai creștine, cele moderate) și cu explicaţii istorice ale actualului statut. Europa nu este un monolit, iar asta face ca destinul religiei pe continent să fie de fapt o pluralitate de scenarii paralele, poate chiar opuse, arată acest articol. „Privind la detaliile lui, tabloul religiozităţii europene apare ca unul prea divers pentru a putea argumenta reducţionist că Europa se secularizează și atât. Poate mai adecvat spus ar fi „se și secularizează“. Influenţa contextului politic și economico-social asupra disponibilităţii naţiunilor europene de a crede sau nu în Dumnezeu s-a făcut resimţită în moduri atât de complexe, încât a demonstrat că anticiparea unei morţi definitive a religiei în Europa este o temere simplistă”, concluzionează Alina Kartman.

Mai departe, Corina Matei construiește tot un tablou de ansamblu, dar nu unul geografic, ci unul care trece prin categoriile sociale generale din lumea creștină de astăzi: creștinii culturali, neafiliaţii, creștinii practicanţi, agnosticii și ateii. Scopul articolului e să ajute cititorii să își dea seama cam care sunt marile grupuri de populaţie din perspectiva raportării lor la creștinism în postmodernism. De exemplu, „în urma unei cercetări din 2015, se preconizează că, până în anul 2050, profilul religios al lumii se va modifica rapid, sub influenţa unor factori hotărâtori precum: schimbarea apartenenţei religioase a oamenilor, diferenţe pe glob în privinţa ratei fertilităţii, diferenţe în mărimea populaţiei tinere afiliate diverselor religii.” Însă trebuie să citiţi articolul pentru a vedea exact cum va arăta lumea religioasă în anul 2050.

Eliza Vlădescu răspunde unei întrebări pe care revista Time a publicat-o pe copertă chiar acum o jumătate de veac: „A murit Dumnezeu?” De fapt, Dumnezeu ar fi trebuit să moară de prin anul 1810, după previziunile lui Voltaire, și chiar mai repede, după dorinţele altora. Totuși, câte teorii, câte previziuni și câţi ani I-ar lua lui Dumnezeu să moară? Între timp, nu este ciudat că ajungem, în postmodernism, să exclamăm, precum autorul Julian Barnes: „Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e dor de El”? Ce spune asta despre religia de astăzi? Apocalipsa religiei via secularizare este un eveniment reprogramat periodic și încă așteptat. Sunt însă și voci care anunţă, în schimb, o revitalizare a religiei, iar asta ne sporește confuzia. Adevărul este că peisajul religios european trece astăzi printr-o dinamică ce nu poate fi explicată printr-o singură teorie, precum cea a secularizării. Cu toate acestea, tot realitatea arată că „era creștinismului s-a terminat. Biserica nu mai este centrul respectat al culturii noastre. În era opţiunilor și a voinţei libere, mulţi consideră creștinismul instituţional irelevant și depășit.” Înseamnă aceasta că Vestul se închide faţă de creștinism? În mod ironic, deși interesul faţă de religia organizată este în scădere progresivă, interesul și participarea activă la acţiuni spirituale au crescut. Nu religia și nici Dumnezeu, ci instituţia bisericii este cea care se află într-o poziţie proastă în prezent și probabil va continua pe această pantă, dacă nu va găsi metode de a se adresa oamenilor care nu mai răspund la o viziune raţionalistă asupra lumii, ci își bazează spiritualitatea pe simţuri, pe intuiţie și pe explorarea sinelui.

Norel Iacob intră și mai adânc în postmodernism, cu un tablou pe care avem cea mai mare nevoie să îl vedem, dacă avem pretenţii de reviriment religios pentru viitor. Religia și spiritualitatea în ochii noii generaţii. Ce gândesc tinerii despre biserică (bune și rele), ce așteaptă de la ea, ce spun despre propria spiritualitate. Acesta este, poate, cel mai delicat subiect, în circumstanţele în care foarte mulţi adulţi de vârsta a doua și a treia sunt înclinaţi să creadă că tinerii de azi sunt mai degrabă „defecţi“ decât diferiţi. Chiar dacă generaţiile de creștini mai în vârstă refuză să o admită pe deplin și să o exploreze în detaliu, o schimbare la faţă a lumii – care în trecut avea loc la câteva secole – este în desfășurare în prezent. Iar generaţia tânără s-a născut dincolo de această imensă falie, unde lumea este caracterizată de altă dinamică. Accesul la informaţie, înstrăinarea de instituţii, printre care și de instituţiile fundamentale ale căsătoriei și familiei, neîncrederea și punerea la îndoială a autorităţii sunt cele mai importante trei tendinţe în procesul construcţiei identitare a generaţiei tinere. În consecinţă, tinerii sunt tentaţi să-și creeze un tipar de viaţă personalizat, să interacţioneze cu toate aspectele care au un rol în viaţa lor și să aibă pretenţia de a le influenţa și modifica. Vor să se exprime, să participe, nu doar să consume. Inadecvarea bisericilor creștine, în cel mai fericit caz, și impostura lor, în cel mai rău caz, sunt reclamate vocal în prezent de tineri. Aceasta nu este însă, o generaţie pierdută, ci mai degrabă este generaţia care „ne-a adus oglinda”. Nici ce are biserica, ca instituţie, de făcut nu este un mister. Problema este dacă va îndrăzni să se uite în oglindă și să se deschidă către schimbare.

Nicu Butoi încheie această „discuţie” răspunzând la o întrebare extrem de relevantă și de utilă după articolul semnat de Norel Iacob – „Dacă biserica mi se pare superficială sau fundamentalistă?” Ce ar trebui să fac? Ce drum să iau? Statistic vorbind, în prezent, majoritatea membrilor bisericii creștine sunt acolo din pricini legate de o asociere familială, socială sau de altă natură și puţini dintre aceștia și-au judecat critic moștenirea primită de la părinţi sau invitaţia venită din partea prietenilor și a misionarilor. În jurul bisericii însă sunt mari mulţimi de oameni care o cunosc bine și care stau totuși departe. Efortul misionar este aproape întotdeauna total concentrat pe schimbarea atitudinii celui care ezită sau întârzie să adere. Dacă efortul are succes, omul este aplaudat, dacă eșuează, atitudinea lui este blamată. Dacă ar fi să privim în oglinda adevărului, așa cum este el în Hristos, putem oare să spunem cu inima curată și cu deplină convingere că atitudinea omului faţă de biserică este singurul lucru care trebuie schimbat? Putem spune cu siguranţa pe care o dă Duhul Sfânt că biserica nu are nimic de schimbat și că nu are niciun rol de jucat în acel „nu“ al omului, se întreabă Nicu Butoi. În același timp însă, greșelile bisericii nu îl scutesc pe om de responsabilitatea luării unei decizii personale. „Mă tem că, în căutările lui, omul nu își cunoaște interesul și scopul suprem al vieţii și fiinţei lui, nu își înţelege bine intenţia, iar limitele pe care nu le poate depăși sunt limite stabilite chiar de el… Este crucial de înţeles raportul dintre intenţie și consecinţă. O alegere nu are în substanţa ei doar intenţie, ci și consecinţă, și acestea două nu pot fi în niciun fel despărţite.Tânărul bogat a intenţionat să își păstreze proprietatea și a reușit, dar a rămas trist fiindcă și-a făcut sieși cel mai mare rău pe care și-l poate face cineva – lepădarea harului lui Dumnezeu. Tu și eu stăm la răscrucea vieţii: Avem multe motive să-I spunem «da» și avem multe motive să-I spunem «nu» lui Iisus. Va birui gândul care este mai puternic alimentat, întreţinut și cultivat și va atrage după el consecinţele sale. Reproșurile generaţiei noastre la adresa bisericii sau a credinţei, în general, par logice, dar nu în lumina consecinţelor lor, ci doar în lumina intenţiei”, concluzionează pastorul Butoi.

Pe finalul acestui „dosar” despre religie și credinţă în ziua de azi, cititorii se pot delecta cu transcrierea unei părţi din interviul pe care Adrian Bocăneanu l-a relizat cu dr. Kendra Haloviak-Valentine, profesor de Noul Testament la Universitatea La Sierra, din Redlands, California. Discuţia îi va captiva pe cititorii atrași de cea mai târzie și mai misterioasă dintre evanghelii, și anume cea scrisă de Ioan. Care este semnificaţia termenilor-cheie din această descriere a vieţii lui Iisus? Care sunt relaţiile dintre scrierea lui Ioan și Vechiul Testament? Cum se dezvoltă credinţa care duce la viaţă? Este limbajul folosit de Ioan unul special faţă de celelalte evanghelii? Și care este rostul, spre ce indică? „A fost o discuţie fascinantă. Consider că aprecierea mea faţă de Iisus a fost consolidată”, a declarat la final Adrian Bocăneanu.

Ediţia din luna iulie se încheie, ca de obicei, cu o poveste de viaţă aleasă de Andreea Irimia dintre cele mai frumoase experienţe care ne pot servi drept exemple de viaţă. De data aceasta este vorba de un puști, Peter Larson, care și-a luat un angajament uimitor pentru a ajuta niște străini pe care nu îi văzuse niciodată. Începând cu vârsta de 6-7 ani, timp de 10 ani, Peter și-a luat angajamentul să doarmă doarmă afară singur, în saci de dormit, pe perioada vacanţei de iarnă, pentru a strânge bani de la vecini și trecători, care erau apoi donaţi unei organizaţii ce ajuta oameni fără adăpost. Mai întâi a dormit în curte, apoi pe veranda casei, apoi pe stradă. „Dacă simte că ceva este important, se implică cu toată inima. L-am văzut cu gheaţă și cu zăpadă pe cutia lui de carton. Nu l-am oprit. Trebuie să faci un pas în spate și să-ţi lași copilul să-și dea seama ce îl atinge și îl motivează“, a mărturisit mama lui Peter despre temerile ei și despre curajul lui Peter. Banii au început să se strângă abia după ce Peter a apărut la posturi naţionale de televiziune, iar ţinta anuală a ajuns la 100.000 de dolari, pentru care dormea afară cel puţin 40 de zile în sezonul rece. „Nu știu cum să exprim ce a făcut pentru noi. Era doar un băiat și m-a surprins foarte mult! Dumnezeule, este de-a dreptul minunat. Avem o casă, unde copiii mei sunt în siguranţă și sănătoși, datorită lui Peter. Mi-a luat o povară de pe umeri și le-a arătat copiilor mei o lume frumoasă“, a povestit o mamă care a primit o casă din banii strânși de Peter. Lideriii organizaţiei respective estimează că Peter a ajutat peste 1.000 de familii în cei peste 10 ani în care a dormit iarna afară.