De regulă, democraţia este asociată cu libertatea de exprimare. Regula pare să nu mai funcţioneze nici măcar în SUA, care este considerată emblema democraţiei. O școală din California a negat în mod repetat dreptul unui elev de a se referi la valorile sale religioase în discursul de absolvire. Pe de altă parte, răspunsul elevului reprezintă o demonstraţie a libertăţii interioare.

Conducerea Liceului Brawley, din California, i-a interzis unui elev să-și exprime credinţa creștină în cadrul discursului de absolvire. Și aceasta s-a întâmplat de trei ori! Motiv de descurajare pentru mulţi. Nu însă și pentru Brook Hamby, care a trecut peste hotărârea conducerii școlii și a decis să-și exercite libertatea de exprimare, vorbind deschis despre credinţa lui, la ceremonia de absolvire.

„Pentru a putea veni astăzi în faţa dumneavoastră, am prezentat conducerii școlii trei schiţe ale discursului, dar toate au fost refuzate din cauza dorinţei mele de a vă împărtăși gândurile personale și sursa mea de inspiraţie: credinţa mea creștină”, a spus Hamby, unul dintre șefii de promoţie.

Motivul sfidării interdicţiei venite din partea conducerii școlii a fost expus fără nicio reţinere. Chiar în conţinutul discursului. „În viaţă vi se va spune să faceţi lucruri pe care nu aveţi dorinţa de a le face. În viaţă vi se va cere să faceţi lucruri care încalcă conștiinţa și dorinţa de a face ceea ce este drept”, a spus Hamby.

Deoarece cuvintele lui au surprins mulţimea, stârnind rumoare, Hamby a răspuns afirmând că „niciun bărbat sau nicio femeie nu a reușit vreodată cu adevărat sau nu și-a atins scopul de a trăi pentru alţii fără să apere poziţia a ceea ce știau în inima lor că este drept și bun”.

Parcă pentru a tensiona și mai mult situaţia, el a citat din Biblie, fără să ezite în a o proclama ca „cea mai vândută carte din toate timpurile”. Textul la care a apelat face parte din Evanghelia după Matei 5:13, fiind unul extrem de cunoscut în mediul creștin: „Voi sunteţi sarea pământului, dar dacă sarea își pierde gustul, cum poate fi sărată din nou? Acum nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară și călcată în picioare.” Finalul discursului a fost însoţit de uralele publicului.

O cazuistică bogată

Anul trecut, Roy Costner, în vârstă de 18 de ani, din Carolina de Sud, a ales să renunţe la discursul care îi fusese aprobat și, în schimb, a recitat Rugăciunea Domnească la ceremonia de absolvire (vezi video). Gestul său a fost de fapt o sfidare a regulamentului școlii, care interzicea orice rugăciune publică în incinta școlii. Decizia școlii a fost rezultatul acţiunii unor grupuri de presiune, precum American Civil Liberties Union, care au acuzat prozelitismul creștin.

În 2011, șefei de promoţie Angela Hildenbrand, de la un liceu cu profil medical din Texas, i s-a permis să se roage la ceremonia de absolvire numai după ce tribunalul federal a anulat decizia unei instanţe de district, care limitase dreptul de a transmite mesaje publice la ceremoniile școlare ce ar putea fi considerate o rugăciune.

Presa americană și-a făcut o preocupare din a ilustra astfel de situaţii. Multe nu s-au petrecut la vârsta liceului sau studenţiei, ci la vârste fragede. De exemplu, Brynn Williams, de 6 ani, a prezentat în faţa clasei aspecte din tradiţia de Crăciun a familiei ei ca parte dintr-o temă primită. În timpul prezentării, profesorul a oprit-o brusc și i-a spus că „nu îi este permis să vorbească despre Biblie la școală”.

Unui alt copil, Isaia Martinez, în vârstă de 6 ani din California, educatorul i-a spus că „nu îi este permis să vorbească despre Iisus în școală”.

Viaţa de creștin în alt gen de toleranţă

Cum este posibil ca această situaţie să aibă loc în cea mai democratică ţară din lume? Chiar în spaţiul geografic recunoscut pentru toleranţa sa? Poate părea paradoxal, însă această stare de fapt este chiar rezultatul toleranţei. Sau mai bine spus, al noii toleranţe. Acesta este subiectul cărţii Noua toleranţă, în care autorii trag un puternic semnal de alarmă în legătură cu noua mişcare culturală care ameninţă cu ștergerea identităţii creștine.

Într-un comentariu de prezentare a cărţii, este accentuat faptul că, în lumea fără repere a noii toleranţe, nimeni nu mai poate decide dacă politeţea e mai bună decât obrăznicia, curajul mai lăudabil decât laşitatea sau adevărul mai preţios decât minciuna. „În această vastă puşcărie fără haine vărgate şi ziduri, toţi au dreptate, toţi zâmbesc tâmp şi, mai ales, toţi sunt liberi.”

Marca noii toleranţe este decesul adevărului. Adevărul a încetat să mai existe ca realitate obiectivă în lumea noii toleranţe, ceea ce înseamnă că şi moralitatea a decedat. Toate valorile, convingerile şi afirmaţiile cu pretenţie de adevăr sunt la fel de legitime. Singura virtute universală care mai poate exista este toleranţa. Una care a generat expresia „corectitudine politică”, cea care conturează în momentul de faţă ceea ce este corect de spus. Drept urmare, creștinismul în spaţiul public este trecut la index.

Ce este de făcut?

Este o evidenţă faptul că teama de a nu fi catalogat ca intolerant sau legalist îi determină pe mulţi creștini să devină adepţii noii toleranţe. Practic, creștinul se teme să fie dogmatic, iar noua „dragoste creștină” înseamnă evitarea conflictului și a confruntării.

Aceasta este o consecinţă inevitabilă a faptului că „dezaprobarea și ostilitatea pe care elevii creștini le experimentează în școlile publice au devenit o epidemie”, a declarat Robert Tyler, consilier general al Advocates for Faith & Freedom, comentând pe marginea numeroaselor cazuri de încălcare a libertăţii de exprimare creștină.

În faţa acestei situaţii, un răspuns adecvat este cel al lui Brook Hamby. Însă acesta nu poate veni decât în urma unei solide libertăţi interioare. Despre această calitate umană vorbea Victor Frankl, în cartea sa despre Omul în căutarea sensului vieţii. În condiţiile unui lagăr de exterminare, în suferinţă fizică şi psihică permanentă, Frankl a avut revelaţia unei libertăţi interioare extraordinare. El a conștientizat că i se pot lua toate libertăţile cu o singură excepţie: capacitatea de a decide cum să răspundă la ceea ce i se întâmplă. Dar nu toţi și-o dezvoltă. Și nu doar în condiţii similare lagărelor de concentrare, ci în situaţii-limită când trebuie păstrată integritatea conștiinţei.

Iar istoria este martora nenumăratelor eșecuri umane. România chiar are o cazuistică bogată în această privinţă. Istoria autohtonă este plină de cazuri de intelectuali care și-au compromis principiile. Istoricul Lucian Boia, în cartea Capcanele istoriei (o carte despre elita intelectuală interbelică), dezvăluie nume sonore de personalităţi publice a căror viaţă nu s-a ridicat și la înălţimea operelor lor.

Concluzia istoricului este tranșantă: „Am zice că intelectualul român ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că și este.” Iar constatarea nu îi privește doar pe aceștia. Diferenţa dintre intelectual și omul simplu este aceea că primul „are o abilitate, aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica și pentru a se justifica”.

Deocamdată, lecţii autentice de viaţă vin din partea unor adolescenţi precum Brook Hamby, a căror capacitate de rezistenţă este într-un contrast puternic cu predispoziţia spre compromis a altora. Aceasta face diferenţa dintre cei care știu pentru ce trăiesc și cei care trăiesc o viaţă anostă, precum le sunt și principiile. Indiferent de numele lor și de pretenţiile pe care le emit.