Cu mai bine de o lună în urmă, presa interesată de strategiile Vaticanului anticipa o posibilă revoluţie în Biserică odată cu publicarea unui document extrem de așteptat referitor la problemele de familie. Între timp, documentul a fost dat publicităţii și conţine lucruri interesante, în primul rând pentru cei vizaţi în mod direct de schimbarea de optică a Bisericii Catolice faţă de unele probleme presante ale familiei creștine de astăzi. Nu întâmplător, James Martin, un scriitor și preot iezuit, l-a numit „un nou document revoluţionar”.

Atenţia pe care suveranul pontif o acordă familiei a fost reiterată nu doar prin declaraţii, ci chiar într-o manieră inedită înainte cu câteva zile. În urma efectuării unei vizite pe insula grecească Lesbos, unde se află peste 3.000 de imigranţi care riscă să fie deportaţi în Turcia în baza acordului UE-Turcia, suveranul pontif a decis să revină la Vatican împreună cu trei familii de refugiaţi sirieni de confesiune musulmană. În total, 12 imigranţi, dintre care șase copii. „Cei 12 sunt toţi copiii lui Dumnezeu, iar eu îi privilegiez pe copiii lui Dumnezeu”, a afirmat pontiful. Este un gest care se încadrează nu doar pe linia politicii flexibile referitoare la imigraţie, promovată de Vatican, ci și în maniera de raportare la problemele complexe ale familiei contemporane.

Noua provocare papală

În aceeași notă de deschidere poate fi interpretat documentul care a fost dat publicităţii relativ recent. Acesta nu constă pur și simplu în același gen de afirmaţii cu iz radical cu care papa ne-a obișnuit în interviurile sale, ci este parte a ceea ce se numește un „îndemn apostolic”. Exortaţia impresionează prin lungime şi structurare. Este împărţită în nouă capitole şi peste 300 de paragrafe (vezi documentul integral). O examinare rapidă a conţinutului său (Amoris laetitia) dorește să reitereze nu atât de mult „idealul” familiei, cât realitatea sa bogată și complexă, papa solicitând ca Biserica să fie mai tolerantă, în practică, în timp ce nu modifică niciuna dintre doctrinele oficiale, comentează CNN.

Nu a fost deloc simplu să se ajungă la această abordare, apreciată acum de analiști ca fiind revoluţionară, controversele pe marginea unor chestiuni delicate caracterizând mediul catolic de foarte mult timp. Cea mai aprinsă discuţie a fost pe tema persoanelor divorţate și recăsătorite, fiind solicitată de către unii teologi catolici permisiunea ca aceste persoane să primească comuniunea, deşi, potrivit dogmei catolice, ele au încălcat sacramentul căsătoriei. O altă chestiune, la fel de complexă, la care se aștepta o soluţie papală este posibilitatea integrării numeroșilor credincioși catolici care trăiesc în afara regulilor Bisericii, îndeosebi a cuplurilor necăsătorite şi a homosexualilor. Conservatorii pledau pentru păstrarea intactă a dogmei, însă alţii considerau că această poziţionare obstrucţionează contactul cu mediile secularizate, fiind necesare schimbări. Această dispută nu a fost negată de Francisc, el recunoscând chiar în textul exortaţiei că „dezbaterile care se regăsesc în mijloacele de comunicare sau în publicaţii și chiar printre slujitorii Bisericii merg de la o dorinţă nemăsurată de a schimba totul fără o suficientă reflecţie sau fără fundament, până la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normele generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecţii teologice”.

Tocmai această polarizare îl determină pe Francisc să adopte o linie de echilibru, abordând deschis subiectele semnalate.  Astfel, sunt menţionate situaţii „de excepţie”, pe care Biserica le-a exclus până acum. Este vorba despre cuplurile care nu au primit binecuvântarea Bisericii şi despre cei „despărţiti, dar aflaţi într-o nouă relaţie”. Francisc scrie că nu se poate aştepta aplicarea „unei reguli general valabile, care să respecte canoanele”.  Deci, papa ia în considerare situaţia actuală a familiilor, rămânând cu „picioarele pe pământ”, citează RadioVaticana. Această doză de realism ar fi utilă pentru a nu prezenta „un ideal teologic prea abstract al căsătoriei, construit în mod aproape artificial, departe de situaţia concretă și de posibilităţile efective ale familiei, așa cum sunt ele”. Francisc este conștient că această abordare este destul de complicată, iar un motiv esenţial care duce în această direcţie îl constituie faptul „că slujitorii hirotoniţi sunt lipsiţi adesea de o formare adecvată pentru a trata problemele actuale complexe ale familiilor”, fiind nevoie de o îmbunătăţire în formarea psiho-afectivă.

 Soluţii

În documentul respectiv (care trage, de fapt, concluziile sinoadelor din 2014 și 2015), papa Francisc întinde mâna persoanelor divorţate recăsătorite și recunoaște valoarea anumitor stări de concubinaj, dar fără să se atingă de dogma căsătoriei catolice. Suveranul pontif răspunde parţial aşteptărilor persoanelor divorţate recăsătorite, recomandând integrarea lor de către Biserică şi excluzând condamnările definitive. Accesul la comuniune, punct forte al slujbei catolice, nu a fost totuşi menţionat direct în textul de circa 260 de pagini consacrat familiei şi căsătoriei. Totuși, papa afirmă cu claritate că e necesar să se iasă din opoziţia sterilă dintre teama de schimbare și simpla aplicare a normelor abstracte. Pentru Francisc, „cei botezaţi care sunt divorţaţi și recăsătoriţi civil” nu trebuie „să se simtă excomunicaţi, dar pot să trăiască și să se maturizeze ca membre vii ale trupului Bisericii (…). Această integrare este necesară și pentru îngrijirea și educarea creștină a copiilor lor.”.

Documentul nu se limitează doar la abordarea acelor chestiuni care tensionează Biserica și constituie deliciul presei. Papa se oprește și asupra educaţiei copiilor. De exemplu, spune Francisc, „dacă un părinte este obsedat să știe unde se află copilul său și să-i controleze toate mișcările, nu va căuta decât să domine spaţiul acestuia. În acest fel nu îl va educa, nu îl va întări, nu-l va pregăti să înfrunte provocările. Ceea ce e deosebit de important e să se genereze în copil, cu multă iubire, procese de maturizare a libertăţii lui, de pregătire, de creştere integrală, de cultivare a unei autonomii autentice.”

Francisc nu a evitat niciun tabu, abordând chiar și chestiunea educaţiei sexuale, susţinând necesitatea acesteia şi întrebându-se „dacă instituţiile noastre de educaţie şi-au însuşit această provocare (…) într-o epocă în care se tinde spre banalizarea şi slăbirea sexualităţii”. Această educaţie trebuie realizată „în cadrul unei educaţii a iubirii, a dăruirii de sine reciproce”. Se atrage atenţia asupra expresiei „sex sigur”, care transmite „o atitudine negativă faţă de finalitatea naturală a sexualităţii de procreare, ca şi cum un eventual copil ar fi un duşman de care trebuie să te protejezi. În acest fel se promovează agresivitatea narcisistă în locul dăruirii”.

Noi direcţii și limite

În concluzie, papa provoacă la o nouă abordare, considerând că nu trebuie să se aștepte de la Sinod sau de la această exortaţie „o nouă legislaţie generală de tip canonic, aplicabilă tuturor cazurilor”. Practic, se pronunţă împotriva unei tranșări a chestiunilor aduse în discuţie, fie și pentru simplul fapt că „prin credinţa că totul este alb sau negru, blocăm uneori calea spre iertare”. Poate fi considerată această manieră de a vedea lucrurile o chintesenţă a unei revoluţii? Răspunsul ar putea fi pozitiv, cel puţin din prisma faptului că noua abordare vine din partea unei instituţii care s-a impus în spaţiul public prin rigiditatea ei. Pe de altă parte, Francisc „nu lansează un apel la revoluţie, ceea ce nici nu puteam aştepta. Dar el deschide o fereastră, ca să pătrundă ceva aer proaspăt în Biserică.

DISTRIBUIE: