Prima carte semnată de Jorge Bergoglio ca papă, apărută sub forma unui dialog cu reporterul de la Vatican Andrea Tornielli, vine ca o completare a viziunii papei, care a promis să schimbe Vaticanul, o viziune care pune pe primul loc mila, iubirea și slujirea creștină. Nu pare să fie o coincidenţă că volumul a apărut în același an decretat de papă ca An Jubiliar sau An Sfânt.

Mila care acoperă viaţa și biserica

În tradiţia biblică, anul jubiliar, sau anul de veselie, venea la sfârșitul a 7 cicluri ale anului sabatic, adică la fiecare 49 de ani și trebuia să fie un „an de odihnă” pentru tot pământul care producea rod. Ceea ce creştea de la sine putea fi folosit de oricine, bogat sau sărac, inclusiv de străini. De asemenea, era un timp de iertare a datoriilor și de înapoiere a terenurilor la proprietarii iniţiali, iar cei care se aflau în servitute erau puşi în libertate și puteau merge acasă pentru a-şi începe viaţa din nou. Aceste elemente, împreună cu altele care reglementau comportamentul bogaţilor faţă de săraci și faţă de străini, erau metode de a împiedica apariţia derapajelor sociale care există azi, cu extreme de bogăţie și de sărăcie.

Vaticanul a instituit această tradiţie odată cu papa Bonifaciu al VIII-lea, începând cu anul 1300, însă o dată la fiecare secol. Din 1475, perioada de pauză între jubilee a fost redusă la 25 de ani, pentru ca fiecare generaţie să aibă această experienţă. Până în prezent, au fost 25 de Ani Sfinţi ordinari și încă 2 Ani Sfinţi extraordinari, organizaţi cu diverse ocazii. Ultimul Jubileu a avut loc acum 14 ani, sub papa Ioan Paul al II-lea. Papa Francisc a convocat un Jubileu extraordinar, cu 11 ani înainte de data cuvenită, pentru a sărbători astfel cea de-a 50-a aniversare a Conciliului Vatican II.

„Am decis să stabilesc un Jubileu extraordinar care să aibă în centru milostivirea lui Dumnezeu. Va fi un An Sfânt al Milostivirii pe care vrem să-l trăim în lumina cuvântului Domnului: «Fiţi milostivi precum Tatăl.» (…) Încredinţez organizarea acestui Jubileu Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, astfel încât să-l însufleţească ca pe o nouă etapă a parcursului bisericii în misiunea de purtătoare a Evangheliei îndurării fiecărei persoane”, a declarat papa Francisc, conform Radio Vatican. Anul acesta au loc și câteva inovaţii, și anume că preoţii catolici pot ierta păcate care duc la excomunicare, precum avortul, iar papa a deschis, în premieră, Poarta Sfântă a Bazilicii „Sf. Petru”, ordonând totodată deschiderea „porţilor sfinte” în mai multe catedrale ale lumii. Conform tradiţiei, catolicii care trec printr-o astfel de poartă sunt absolviţi de păcate, scrie Agerpres.

Prin urmare, prin toate acţiunile sale, fie că este vorba de direcţia stabilită pentru Biserica Catolică, de discursuri pe tema refugiaţilor sau de propria înţelegere a credinţei exprimată în cartea sa, papa invită umanitatea la descoperirea și practicarea milei. În cartea sa, analizată în The Telegraph, Francisc explică, folosindu-se de amintiri din tinereţe și de experienţe din viaţa sa ca preot, de ce crede că mila este „primul atribut al lui Dumnezeu”.

Dumnezeu „nu vrea ca cineva să fie pierdut. Mila Sa este infinit mai mare decât păcatele noastre”, scrie el. La fel, nici biserica nu își permite să închidă ușa nimănui, ci are datoria de a fi acea „biserică-spital”, care trebuie să iasă în lume, să îi găsească pe oameni acolo „unde suferă, unde speră”. „Sper că Jubileul va servi pentru a scoate la iveală latura miloasă și maternă a bisericii, o biserică ce se îndreaptă către cei care sunt răniţi, care au nevoie de atenţie, de înţelegere, de iertare și de dragoste”, spune papa. Din modul lui de a înţelege lucrurile, „biserica nu există pentru a condamna oamenii, ci pentru a facilita o întâlnire cu dragostea milei lui Dumnezeu”.

Implicaţiile propovăduirii milei lui Dumnezeu

Papa Francisc își amintește că a descoperit acest atribut al lui Dumnezeu pe când avea 17 ani și se gândea deja să devină preot, în toamna anului 1953. Biserica era în sărbătoare de Sf. Andrei și Jorge Bergoglio se confesa unui preot venit în Buenos Aires pentru a se trata de leucemie. La acea confesiune s-a simţit „întâmpinat” de mila lui Dumnezeu, pe care avea să o înţeleagă mai târziu din scrierile călugărului Bede (672-735). Descriind chemarea lui Matei, acesta scrie: „Iisus l-a văzut pe colectorul de taxe și, având milă de el, l-a ales ca apostol, spunându-i să Îl urmeze.” Deci Iisus dă darul milei, alege și ia cu El, iar mila este „cel mai important mesaj al Său” și „mottoul episcopal” ales de Francisc. „Trebuie să ne întoarcem la Scriptură. Vom găsi că nu vorbește doar despre iertare și primire, ci și despre bucuria revenirii fiului risipitor”, spune astăzi Francisc.

Teologia milei este deosebit de spinoasă atunci când este pusă în centrul unei biserici precum cea catolică, în special în circumstanţele în care există o presiune publică asupra creștinismului, în general, de a accentua iubirea lui Dumnezeu ca element principal de convergenţă, în detrimentul respectării atât a dogmelor bisericilor, cât și a legii lui Dumnezeu. Atitudinea faţă de homosexuali, în condiţiile recunoașterii legale a uniunii lor în mai toate statele dezvoltate, pare să fi fost vârful de lance care a străpuns liniștea bisericilor creștine. Doar că aici sunt două probleme, pe care activiștii pro-gay vor să le livreze într-un singur pachet. Prima problemă este acceptarea homosexualilor ca creștini, iar a doua este acceptarea obiceiurilor lor sexuale și celebrarea uniunii lor chiar și înaintea lui Dumnezeu.

Pentru publicul creștin, orice decizii luate pe acest subiect sunt generatoare de iluzii și deziluzii. Când papa Francisc întreba retoric: „Cine sunt eu să judec?”, întrebării sale i s-a atribuit din oficiu acceptarea tacită a homosexualilor printre catolici. Concluziile după conciliul extraordinar de la Vatican pe tema familiei au lămurit și această problemă – trebuie să se evite discriminarea homosexualilor, iar biserica trebuie să le ofere „îngrijire/ asistenţă”. Aceste concluzii sunt conforme înţelegerii pe care papa o are despre păcat și milă, așa cum apare în volumul de faţă: „Biserica condamnă păcatul pentru că trebuie să transmită adevărul: «Acesta este un păcat.» Dar, în același timp, îl îmbrăţișează pe păcătosul care se recunoaște ca atare, îl primește, vorbește cu el despre mila infinită al lui Dumnezeu. Iisus i-a iertat chiar și pe cei care L-au crucificat.” De aici se înţelege, încă o dată, că și după părerea papei, condiţia mântuirii este recunoașterea stării păcătoase individuale și acceptarea milei lui Dumnezeu, iar funcţia principală a bisericii este facilitarea acestui proces, prin evidenţierea naturii păcătoase a omului și a naturii eminamente miloase a lui Dumnezeu, într-un mod constructiv, plin de umilinţă, înţelegere și iubire, nu într-un mod distructiv, caracterizat de superioritate, admonestare și ipocrizie.