„Îmi place Christosul vostru. Nu-mi plac creştinii voştri. Creştinii voştri sunt foarte diferiţi de Christosul vostru.” Afirmaţia deja celebră a lui Gandhi ar trebui să stârnească suficientă îngrijorare și multe întrebări cu privire nu la natura creștinismului, ci la modul de a fi al celor care pretind că îl practică.

Pot fi sugerate nenumărate cauze pentru care creștinismul pare să fie în „scădere de formă”. Unele ţin de secularizarea societăţii, de ritmul trepidant al vieţii sau de schimbarea priorităţilor. Pe lângă acestea, un rol determinant îl joacă lipsa modelelor sau, mai bine spus, a incoerenţei spirituale a celor care încă mizează pe valoarea creștinismului. Scandalurile asociate liderilor spirituali au fost suficiente pentru a decredibiliza forţa unei religii care cândva atingea societatea până în profunzimile ei. Până și americanii (cândva mândri de valorile lor spirituale) au ajuns să recunoască faptul că nu mai sunt o naţiune creștină. În schimb, românii își revendică credinţa în Dumnezeu (conform ultimului sondaj), dar asta nu se prea simte în viaţa cotidiană.

Evident, există și situaţii opuse, iar de aici derivă doza de speranţă pentru un creștinism care acum pare tot mai mult sortit să plutească în derivă. Un exemplu în această direcţie este Unbrokenun film care și-a pus în mod decisiv pecetea asupra vieţii Angelinei Jolie, inspirând-o să își schimbe traseul vieţii. „Vinovat” este Louis Zamperini, personajul principal al peliculei, campion olimpic, dar și creștin cu convingeri ferme.

Ceea ce nu ne spune filmul este că, după eliberare, Louis se simţea nefericit și fără speranţă. A ajuns chiar  un alcoolic. Întâmplător (sau poate că nu), a intrat într-un cort unde predica Billy Graham, cu ocazia unei evanghelizări în Los Angeles, în 1949. S-a convertit cu ajutorul soţiei. Până la vârsta de 97 de ani (a murit cu puţin timp înainte ca filmul să fie finalizat), a fost misionar și speaker motivaţional, predicând învăţăturile creștine chiar în Japonia, în rândul foștilor gardieni din lagărul japonez unde fusese deţinut.

Zamperini, un model pentru Angelina

Atunci când a fost întrebată de revista People cu ce anume a motivat-o acest erou, vedeta americană a declarat că a învăţat atât despre spiritualitate, cât și despre modul în care trebuie să te lupţi pentru atingerea obiectivelor proprii.

„Atunci când există un obstacol, trebuie să te ridici deasupra provocării, nu să fii copleșit de ea. Și nu suntem singuri pe lume. Nu știu dacă există un nume pentru aceasta – religie sau credinţă –, doar că este ceva mai măreţ decât noi toţi, care ne unește și este frumos.”

Poate că este discutabil modul în care actriţa percepe spiritualitatea (în sensul că nu e adepta unei religii anume) sau poate că nu se potrivește cu ceea ce înţelegem noi a fi miezul religiei. Nu putem nici anticipa care va fi parcursul vieţii ei. Ceea ce se poate remarca este că în viaţa ei a fost aprinsă o scânteie. Cum o va gestiona, este o  „afacere” între ea și Dumnezeu. Deocamdată, sufletul i-a fost îmbogăţit de profunzimea vieţii unui om care a lăsat o amprentă puternică asupra modului în care trebuie gândită și trăită viaţa. Povestea în sine este provocatoare și sub acest aspect. Modelele umane sunt determinante în evoluţia propriei noastre vieţi.

 Unde sunt modelele spirituale?

„Mai multe studii au arătat că, atunci când un om vizionează un filmuleţ sau citește o povestioară care descrie o acţiune a unei persoane altruiste, acest lucru o incită să se manifeste ea însăși în mod generos și altruist”, subliniază Jacques Lecomte, președintele de onoare al Asociaţiei franceze de Psihologie Pozitivă. Este cheia în baza căreia poate fi descifrată o mare parte a comportamentului uman. Avem nevoie de modele pozitive, iar în lipsa lor însăși existenţa umană devine problematică. Psihologia chiar insistă tot mai mult în ultimul timp asupra „modelelor pozitive pe care fiecare s-ar putea sprijini pentru a învăţa și a progresa”.

Florence Lautredou, coach și psihanalist ce remotivează persoane din structuri de conducere, susţine că „cei care își identifică mai bine modelele, care le «accesează» în mod regulat — citind articole sau biografii despre aceste persoane sau gândindu-se adesea le ele — sunt la rândul lor cei care evoluează cel mai bine în viaţă”.

Cele mai puternice modele pozitive nu sunt însă cele despre care citim, ci cele pe care le vedem. Poate că nu întâmplător părinţii sunt consideraţi cele mai importante modele pentru copii. Însă, în privinţa modelului spiritual, asistăm la o abdicare de la o îndatorire care nu ar fi trebuit să fie negociabilă. Un exemplu concludent în această privinţă l-a oferit Liana Stanciu, președinta Asociaţiei Părinţi pentru Ora de Religie, care a declarat la o emisiune televizată (în febra dezbaterilor referitoare la statutul orei de religie în școala din România) că unul dintre motivele pentru care militează în sensul păstrării orei este acela că părinţii nu mai au timp să facă educaţie religioasă acasă. Deci cineva trebuie să se ocupe și de acest aspect. Mai concret, modelul parental în materie de spiritualitate poate fi înlocuit. Preţul plătit îl vedem deja în societate.

Având în vedere aceste aspecte și asociindu-le cu povestea lui Zamperini, putem concluziona pe marginea rolului pe care modelul uman îl joacă în generarea unor introspecţii spirituale. Suntem tentaţi să afirmăm că în religie nu este nevoie de intermediari. Răspunsul este parţial adevărat. În ecuaţie, trebuie să mai intervină și persoana care inspiră, care provoacă frământări sufletești și trasează o nouă perspectivă vieţii. Creștinismul și-a creionat un atu din rolul modelelor. Istoria biblică este, de fapt, plină de relatări care descriu simbioza dintre evoluţia spirituală a unui întreg popor și modelul urmat (nu întotdeauna pozitiv), cu toate consecinţele aferente.

„Călcaţi pe urmele mele”, spunea apostolul Pavel. Solicitarea sa ar putea fi interpretată la graniţă cu narcisismul, dacă nu ar fi, de fapt, ilustrarea aspectului fundamental care dă viaţă creștinismului. De prea multe ori, esenţa creștinismului s-a redus la mesaje transmise verbal, ca și cum acesta ar fi cel mai important lucru realizabil. Astfel am fost nevoiţi să asistăm la dezvoltarea unui creștinism predicat, în defavoarea unuia experimentat. S-a ignorat adesea, chiar și de la amvoanele bisericilor, că evanghelizarea autentică nu constă în multitudinea cuvintelor sofisticate transmise, nici în elocvenţa intelectuală, nici măcar în acurateţea adevărurilor comunicate. Ceea ce contează cu prioritate este stilul de viaţă, adică ceea ce conferă șansa unei compatibilităţi între mesaj și mesager. Și atunci, criza spirituală actuală, exprimată prin multitudinea de sondaje, poate fi un argument care evidenţiază, de fapt, criza modelelor?

DISTRIBUIE: