„Și cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?” (Eclesiastul 6:12)

Cu ani în urmă, am participat la o cercetare academică în echipă, într-un mediu rural, ce presupunea și aplicarea unui chestionar privind valorile morale ale sătenilor. Atunci am constatat cât de dificil este să-ţi menţii neutralitatea, să creezi condiţiile ca interlocutorul să răspundă onest, prompt, dezinhibat, să-ţi reţii reacţiile emoţionale sau opiniile proprii.[1] Mă atașasem de oamenii aceia amărâţi, care trăiau în case cu pământ pe jos și care declarau că, dacă ar fi să se sacrifice pentru ceva, ar face-o pentru a salva o viaţă, dar și pentru libertate, dreptate și pentru… credinţa în Dumnezeu.

Mai târziu, când am trecut la interpretarea datelor, una dintre concluzii a fost că încrederea acestor săteni în biserică, în credinţă era simţitor mai mare decât a orășenilor, iar asta îi ajuta să treacă peste felurite greutăţi cu seninătate, să găsească o noimă și chiar un echilibru cosmic în tot ce li se întâmpla.

Deși am fost nevoită să mă rezum la poziţia mea în cadrele acelui studiu, cea de observator neutru, aș fi vrut să interacţionez mai îndeaproape cu acei oameni simpli. Să pot sta de vorbă cu ei și despre nelămuririle și întrebările pe care ei ni le adresau nouă, cercetătorilor. Atunci am sesizat ce potenţiale dificultăţi pot apărea în această întâlnire de viziuni foarte diferite, ale unor oameni cu niveluri de pregătire diferite.

Gânduri care nu ne dau pace

În cartea sa numită Povestea unei vrăjitoare[2], psihologul Aurora Liiceanu prezintă rezultatele unei cercetări de teren de tip antropologic, realizată împreună cu o echipă de specialiști, într-un sat maramureșean. Obiectul de studiu propriu-zis al autoarei era o vrăjitoare a satului, Anuţa. Însă, la un moment dat, autoarea redă un dialog cu gazda sa, o ţărancă preocupată de problema filosofică a vieţii de după moarte.

rsz_dreamstime_xxl_61127305-1

 

Iată contextul[3]: gazda era, totodată, mama unei fete, Măria, care „își pierduse rândul la măritat”. În speranţa măritișului, mama Măriei adunase o sumă de bani frumușică și înclina, în prezent, către redirecţionarea ei spre construcţia unui grajd și a unei porţi „tare faine”, sculptate în lemn. Până aici, contextul e unul practic, însă, brusc, mama Măriei o întreabă pe cercetătoare: „Dară mă gândesc dacă după ce mori mai e oarece?”

Surprinsă de strania trecere la un asemenea subiect metafizic, autoarea caută o explicaţie culturală: dorinţa pe care unii oameni o au de a lăsa după ei lucrurile în bună orânduială; de pildă, filosoful Socrate care, în pragul morţii, se îngrijea ca soţia lui să restituie unui vecin cocoșul pe care i-l datorau. Apoi, constatând că gazda insistă să primească un răspuns clar la întrebarea pe care oamenii și-o pun de mii de ani și pentru care au formulat numeroase răspunsuri provizorii, autoarea îi oferă… răspunsul propriu.

Întrucât împărtășește o viziune atee, nu crede într-o viaţă de după viaţa terestră, imanentă. Astfel că o conduce pe gazda sa într-un fel de maieutică în stilul lui Socrate, de „moșire” a răspunsului, care să se nască pe calea raţionamentului interlocutorului; oferindu-i o anumită perspectivă asupra problemei, cu niște elemente date, îi pune întrebări care să o îndrepte spre singurul răspuns posibil, în condiţiile date. Mai întâi o întreabă cam câţi oameni au murit în sat de-a lungul timpului și ce s-ar întâmpla dacă ar învia brusc, toţi, așa cum erau când au murit; apoi, cum ar fi dacă ar învia în toate locurile pământului. Concluzia vădit dezamăgitoare pentru gazda sa este: „Apăi, de bună seamă, că nu încape lumea pe pământ…”

Nemulţumită de acest răspuns indus prin perspectiva propusă de Aurora Liiceanu, ţăranca încearcă, totuși, o soluţie de compromis:

„– Domnucă, io dzâc c-ar încape dacă iei or hi batăr un pikuţ mai mnicuţi.

– Știu eu? N-ar încape, cred.

– N-ar încape, așa-i. Dară așa mnicuţi di tăt, ca piticăţii. Și-mi arată degetul mic.

Eram tare încurcată. Mă gândeam că așa mici poate ar încăpea. Tot ea m-a scos din încurcătură, spunându-mi, plină de resemnare:

– N-ar încape… dară și dacă-ar încape, nu ne-am recunoaște între noi așa mnicuţi, că n-am avea așa chipul cum trebe și n-ai ști oare cine-i!”[4]

Dilema

Cum trebuie oare să interacţioneze învăţatul cu omul simplu preocupat de întrebările esenţiale? Să-i ofere certitudinile sau incertitudinile proprii? Sau să caute o altă modalitate de dialog? Dacă ar evita subiectul, de bună seamă că această alegere ar crea suspiciune sau dezamăgire, iar dialogurile viitoare ar avea de suferit. Să-și mărturisească nesiguranţa în privinţa răspunsului? În contextul respectiv, Aurora Liiceanu părea să nu considere că aceasta e o soluţie preferabilă – ar lăsa o impresie proastă despre întreaga clasă: „Adică ce ne aducea nouă știinţa de carte dacă nu eram în stare să știm lucruri importante ca acelea la care se gândea ea?”[5]

Totuși mama Măriei manifestă o insistentă și ingenuă preocupare pentru problema filosofică a vieţii de apoi, pentru că, la plecare, se adresează astfel specialistei venite de la București, dintre multele cărţi citite: „Domnucă, când îi mai vini, înainte de-a vini, meri de cată că trebe să se afle în orice carte asta, că de bună seamă n-ai aflat cartea și când îi vini să-mi spui ce-o fos scris acolo.”

În cazul în care este depășit de o problemă, intelectualul trebuie să aleagă onestitatea de a recunoaște că nu știe ceea ce nu știe, nu să profite de necunoașterea celor din jur.

Rugămintea dezarmantă a acestei ţărănci trădează marea încredere – exacerbată, desigur – a omului simplu faţă de știinţa de carte: cine are carte, cu siguranţă, are și toate răspunsurile. A îndepărta petele albe din harta cunoașterii omenești ţine, în viziunea omului neinstruit, numai de gradul de pregătire; cândva, în viitor, cel mai studios va afla totul și îl va putea transmite și celorlalţi, mai simplu. Din această perspectivă asupra știinţei de carte decurge și respectul omului simplu pentru cel școlit. Cu câtă grijă Ilie Moromete, ţăranul inteligent, dar fără carte, din opera lui Marin Preda, ștergea de praful drumului cărţile scăpate de fiul său, cărţi pe care le primise odată cu premiul întâi cu coroniţă!

Dar cum procedezi când un asemenea Moromete vrea să știe de la tine, om cu carte, dacă sufletul trăiește și fără trup sau cine a creat lumea, sau dacă se va sfârși vreodată, sau de ce nu e dreptate pe pământ ori pace etc.?

Ingredientele responsabilităţii celui ce știe

Responsabilitatea intelectualului presupune, mai întâi, ca acesta să nu lase impresia că e altcineva decât e sau că „vinde mai mult decât are”. Există un revers al respectului pentru știinţa de carte ce apare, uneori, sub forma dezamăgirii în faţa constatării că lucrurile stau altfel decât păreau; cel creditat cu glagorie este creditat și cu înţelepciune, și cu o purtare aleasă, iar acestea pot fi total absente la unii oameni școliţi. Pe fiul vecinului lui Moromete, școlit pe la București și înregimentat ca legionar, cartea nu-l făcuse nici înţelept, nici cu bun-simţ, iar ţăranii inteligenţi îi remarcaseră aceste lipsuri.

În cazul în care este depășit de o problemă, intelectualul trebuie să aleagă onestitatea de a recunoaște că nu știe ceea ce nu știe, nu să profite de necunoașterea celor din jur. Altfel se ajunge la situaţii ridicole, ca în cazul miliţianului care, întâlnind un străin, îi spune subalternului: „Dacă aș ști ce limbă vorbește, i-aș răspunde, dar nu mi-e clar ce limbă e asta.” A simula că te pricepi la ce nu te pricepi ruinează încrederea celorlalţi, pentru că, mai devreme sau mai târziu, impostura iese la lumină.

Apoi, un om instruit care se și pricepe la o problemă anume trebuie să se străduiască să explice cât mai limpede, pe înţelesul omului simplu și dornic de a cunoaște, atât cât știe; dacă există cu privire la subiectul respectiv mai multe variante de gândire, mai multe răspunsuri, interpretări, să le prezinte ca variante și să-i lase celui din faţa sa posibilitatea de a analiza, de a alege. Abia atunci când este întrebat ce variantă preferă el însuși și de ce, poate expune și argumenta în favoarea propriei opinii.

Pe de altă parte, omul instruit trebuie să fie conștient de faptul că știinţa de carte este apreciată de omul simplu în măsura în care îi e folositoare în scopuri practice, concrete. Un constructor, un medic, un avocat vor avea mai multă recunoaștere decât un astronom, un sociolog sau un filosof. Iar priceperea într-un domeniu anume nu este „molipsitoare” pentru alte domenii, cu toate că asta nu îi apare foarte limpede unui om fără carte. Ne amintim personajul dramaturgului Tudor Mușatescu, un doctor în filosofie, care era chestionat de ani de zile, în probleme de sănătate, de către o bătrână care îl credea medic.

rsz_dreamstime_xxl_22926859-1

Responsabilitatea intelectualului mai presupune ceva esenţial: să nu neglijeze sau să minimalizeze preocuparea sinceră a unei persoane neșcolite pentru întrebări și probleme existenţiale. Orice om reflexiv, fie că are studii sau nu, ajunge să-și pună asemenea întrebări privind rolul și locul său în lume, sensul vieţii, sensul istoriei, crearea universului, șansa la fericire, perspectiva morţii etc. Orice persoană iscoditoare, având curiozitatea de a cunoaște, are o anume apetenţă pentru reflecţia abstractă ce nu trebuie desconsiderată. În fond, Lucian Blaga remarca faptul că filosofia se preocupă de întrebările pe care și le pun și copiii; ei ne întreabă cu naturaleţe despre viaţă, bătrâneţe, moarte, marginile lumii, natură, Dumnezeu, stele și lună etc. Așadar acolo unde apare o astfel de întrebare, apare și deschiderea (dacă nu și capacitatea de cuprindere) pentru un răspuns. Ca atare, este posibil ca unei astfel de persoane iscoditoare, poate chiar unui copil, să i se explice că, în legătură cu subiectele filosofice ilustrate, nu poate fi formulat un singur răspuns definitiv și atotcuprinzător. Iar asta e o limită nu doar a celor creditaţi cu prea multă știinţă de carte, ci a oricărui om, a omenirii în întregul ei. Această condiţie existenţială ar trebui să ne îndemne pe noi, oamenii, la a aspira mereu la depășirea limitelor, la a iscodi tot mai departe universul nelimitat, cu luciditate și onestitate.

Este vorba aici despre o luciditate și o onestitate ce trebuie să aparţină oricărui intelectual; ele ţin de răspunderea sa faţă de ceea ce este – un gânditor, o fiinţă cugetătoare. Zona gândirii, a cugetării la marile probleme și teme ale lumii este comună tuturor celor iscoditori, este zona pe care, uneori convenţional, o numim „filosofie”. Este zona în care, adesea, „nu se știe cine dă și cine primește”, pentru că marile teme  transgresează știinţa cărţilor și ajunge în zona înţelepciunii care vine, în momente de graţie, de Sus. Iar acolo, Sus, se frâng ierarhiile, treptele, scăriţele și coroniţele noastre omenești.

Iată cum descria filosoful german Hans-Georg Gadamer misiunea omului cugetător și a filosofiei: „Cea mai înaltă cerinţă adresată fiecăruia dintre noi este să ascultăm tot ceea ce ne spune ceva şi să facem să ne fie spus. A-ţi aminti de aceasta pentru tine însuţi este datoria specifică a fiecăruia. A face aşa ceva pentru toţi şi a o face convingător – iată misiunea filosofiei”[6].

De aici decurg toate ingredientele responsabilităţii celui care cercetează, cunoaște și înţelege: de a se pune în slujba celor ce au nevoie de cunoaștere și înţelegere; de a preţui în ei râvna și a nu dispreţui neștiinţa; de a se smeri în faţa măreţiei universului de cunoscut și a se feri de trufia elitismului; de a fi deschis să înveţe, la rândul său, de la cei neinstruiţi, dar care se pot dovedi uneori înţelepţi; de a se bucura împreună cu semenii pentru descoperirile lor, de a le face să rodească în lume, a le oferi ca daruri din Darul primit și, așa cum constata apostolul Petru, de a nu putea să tacă despre miracolele vieţii.

Footnotes
[1]„În antropologia culturală, munca de teren are menirea de a contura tabloul convieţuirii membrilor unei comunităţi care este studiată, o comunitate, de regulă, străină, diferită de aceea de provenienţă a cercetătorului; acesta descinde în ea și se integrează cât mai empatic traiului autohton, după anumite reguli ale cercetării antropologice, pentru a interacţiona cât mai bine cu membrii ei. Uneori, rezultatul muncii de culegere și prelucrare a datelor presupune descrierea anumitor realităţi ale culturii respective: practici, creaţii, obiceiuri, credinţe, evenimente, relaţii, roluri, portrete etc.”
[2]Aurora Liiceanu, Povestea unei vrăjitoare, Editura All, 1996.
[3]„Ibidem, pp. 48-51.”
[4]„Ibidem, pp. 50-51.”
[5]„Ibidem, p. 50.”
[6]Hans-Georg Gadamer, Elogiul teoriei. Moştenirea Europei, Editura Polirom, 1999.

Note

Gadamer, Hans-Georg , Elogiul teoriei. Moştenirea Europei, Editura Polirom, 1999.
Liiceanu, Aurora, Povestea unei vrăjitoare, Editura All, 1996.
„În antropologia culturală, munca de teren are menirea de a contura tabloul convieţuirii membrilor unei comunităţi care este studiată, o comunitate, de regulă, străină, diferită de aceea de provenienţă a cercetătorului; acesta descinde în ea și se integrează cât mai empatic traiului autohton, după anumite reguli ale cercetării antropologice, pentru a interacţiona cât mai bine cu membrii ei. Uneori, rezultatul muncii de culegere și prelucrare a datelor presupune descrierea anumitor realităţi ale culturii respective: practici, creaţii, obiceiuri, credinţe, evenimente, relaţii, roluri, portrete etc.”
„Ibidem, pp. 48-51.”
„Ibidem, pp. 50-51.”
„Ibidem, p. 50.”