Depresia nu va putea fi niciodată cuantificată exact, fiindcă, pe de-o parte, ceea ce se vede este doar vârful icebergului și, pe de altă parte, caracterul și varietatea de forme pe care le îmbracă se ascund în spatele celor mai nebănuite forme.

Starea de nonsens, de pustiu, de gol, de lipsă a direcţiei afectează un așa mare număr de persoane, încât ea dă culorile dominante ale climatului social în care ne mișcăm și din care facem parte.

Oamenii de știinţă au făcut pași uriași spre înţelegerea fenomenului și avem azi la dispoziţie o mare bază de date specifice. Dar este clar că progresul, oricât de riguros și de spectaculos în sine, nu ne ajută suficient, din moment ce acest „tsunami“ se întinde ca mareea neagră și întunecă orizontul fiinţelor umane într-un număr aflat în progresie geometrică.

[red_list_posts post_type=”post” taxonomy=”category” term_name=”uncategorized” view_type=”red-list-view” number_columns=”1″ number_posts=”” orderby=”date” order=”DESC” pagination=”none” ] [/red_list_posts]

Rădăcini

Este evident că din ecuaţie lipsește elementul vital. Ce altă explicaţie ar avea faptul că Iov și Solomon au parte de aceeași depresie, deși condiţiile lor specifice sunt la poli opuși? „Blestemate să fie ziua în care m-am născut și noaptea care a zis: «S-a zămislit un copil de parte bărbătească!»“1 Și, respectiv: „Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deșertăciune și goană după vânt.“2 Cum se explică faptul că se sinucid, deopotrivă, oameni care sunt victime ale unor suferinţe inimaginabile și oameni care sunt posesorii unor averi, poziţii sau cote de popularitate uriașe? Avem de-a face cu un numitor comun, unul și același lucru care le lipsește tuturor acestora și care nu ţine de condiţiile lor atât de diferite, chiar diametral opuse uneori, ci care se situează deasupra și în afara acestor condiţii. Din moment ce aceleași cauze, în ciuda diversităţii și diferenţei, produc aceleași efecte, rezultă că și cauza depresiei transcende diversitatea și este evident legată de dialogul dintre om și ceva aflat în afara omului.

Dintr-o anumită perspectivă, depresia este pusă pe seama unor dezechilibre chimice, dar rareori se întreabă cineva de unde vin aceste dezechilibre. Am cunoscut o doamnă care suferea de violente atacuri de panică în faţa celor mai bizare situaţii. Medicina a constatat că doamna cu pricina avea o foarte severă carenţă de magneziu și, foarte simplu, i-a fost injectat elementul în penurie, ceea ce a produs aproape instantaneu o aparentă îmbunătăţire a situaţiei. Trist însă, „îmbunătăţirea“ s-a dovedit locală și temporară, fiind urmată de o altă cădere incredibilă – nu ai fi zis că se poate merge mai jos de atât. Ceea ce nu știa doctorul era faptul că femeia își provocase în secret o întrerupere de sarcină cu aspecte imposibil de descris aici și bumerangul lovise în plin sensul vieţii ei și identitatea sa de om. Acest element o adusese în starea în care se afla și o ţinea acum captivă în acest iad sufletesc. Magneziul, administrat sub diferite forme, este bun și este indicat în astfel de cazuri, dar el va fi drenat tot atât de repede și de sigur cum a fost introdus în sistem, dacă nu se rezolvă cauza drenajului. Pana de cauciuc nu se rezolvă cu pomparea de aer, ci cu scoaterea cuiului și cu aplicarea unui obturator, care să împiedice pierderea aerului din interior. Hemoragia nu se poate opri prin transfuzie, ci prin închiderea breșei, de cele mai multe ori chirurgical. Garoul ajută enorm, este chiar indicat, dar nu reprezintă o soluţie definitivă. Este nevoie de o intervenţie mult mai profundă și de o cu totul altă natură. Este nevoie să atacăm cauza.

Rezolvarea dezechilibrului chimic sau a cauzei imediate a unei boli este doar o etapă și numai una dintre operaţiile necesare salvării unei vieţi. Lupta trebuie continuată prin restaurarea imaginii de sine, care, la rândul ei, depinde de restaurarea imaginii lui Dumnezeu în mintea afectată de boală. Aceasta este ultima redută care trebuie cucerită cu orice preţ și care, în caz contrar, poate deturna oricând sorţii războiului purtat împotriva depresiei.

Sfârșitul secolului trecut, dar și secolul prezent au fost martorii unei explozii de literatură de specialitate, de cercetări știinţifice și de lansare a unor teorii diverse cu privire la imaginea de sine ca remediu și cură a flagelului depresiei. Este o foarte frumoasă, curată și inginerească fântână. Singura ei problemă este că nu are apă. Altfel spus, teoria imaginii de sine, a respectului și stimei de sine, a optimismului cultivat și aplicat consecvent și orice alt concept care poate intra în această categorie sunt etape semnificative parcurse în direcţia cea bună, dar care, în chip tragic, se opresc la un pas de soluţionarea problemei.

Roy Baumeister, profesor de psihologie la Universitatea Statului Florida, a dedicat 30 de ani studiului imaginii de sine ca răspuns la marile probleme psihice cu care se confruntă fiinţa umană. După 30 de ani de muncă asiduă, el declara: „Această teorie nu aduce, nici pe departe, beneficiul pe care l-am scontat. Studiul acesta a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri ale carierei mele.“3

Nota comună tuturor teoriilor care încearcă să explice și să prevină depresia este aceea ce a-l trimite pe om să caute soluţia în sine. Acest lucru este pozitiv, dar fatalmente insuficient. El, de fapt, nu numai că nu schimbă statisticile sinuciderilor și ale incidenţei depresiei, dar, poate nu peste mult timp, va fi dovedit a constitui, de fapt, un element agravant. Sunt răspunsuri care trebuie căutate în sine și alte răspunsuri care trebuie căutate în afara sinelui. În viaţa omului spiritual, rugăciunea nu înlocuiește acţiunea, iar cea de-a doua nu o poate înlocui pe cea dintâi. Rugăciunea fără acţiune este o batjocură solemnă, iar acţiunea fără rugăciune este o sfruntare. Același lucru se aplică și în dreptul căutării cauzei și soluţiei depresiei, atât în interiorul, cât și în afara sinelui omenesc. Acestea nu sunt nici pe departe contradictorii, așa cum se propagă vehement în generaţia noastră, ci sunt, în chip frumos și impresionant, complementare.

Două perechi de ochi

Omul de știinţă admite și afirmă legătura de netăgăduit dintre psihic și fizic. Este clar că Biblia are dreptate când zice: „Duhul omului îl sprijină la boală. Dar duhul doborât de întristare, cine-l va ridica?“4 Atitudinea, emoţia, starea sufletească lucrează asupra sistemului anatomic, biologic al omului: „Un duh mâhnit usucă oasele“, în timp ce „o inimă veselă este un bun leac.“5

Aceasta este și concluzia, veche de peste două mii de ani, a lui Platon și Galen, reluată actualmente astfel: „Există o corelaţie directă între minte, corp și sănătate.“6 S-au făcut progrese uimitoare în lupta împotriva suferinţei, în general, și a depresiei, în particular. Aceiași Ernest și Isadora Rosenbaum, citaţi anterior în legătură cu Platon, evidenţiază pașii uriași care au fost făcuţi în direcţia cea bună, și anume de a încorpora psihicul și apoi, mai timid, și spiritul în lupta pentru viaţă și sănătate: „Cercetătorii contemporani experimentează metode care implică mintea în lupta pentru bunăstarea și susţinerea trupului în lupta sa împotriva cancerului. Unii doctori și psihologi au ajuns să creadă că o atitudine potrivită poate acţiona direct asupra funcţionării celulei și poate fi folosită în lupta contra stopării și eliminării cancerului. Acest nou domeniu de cercetare știinţifică numit psiho-neuroimunologie se concentrează asupra efectului pe care îl au planul mintal și cel emoţional asupra bunăstării fizice, semnalând faptul că pacientul poate juca un rol mult mai important în propria recuperare.“7

Ne confruntăm, din nou, cu aceeași problemă perpetuă: Ceea ce spun acești oameni în deplină cunoștinţă de cauză este adevărat. Marea întrebare însă rămâne: Cum să ajung aici, cum să am acea atitudine vindecătoare, cum și unde se poate găsi așa ceva? Tăcere de mormânt, la propriu și la figurat. Situaţia amintește de expresia populară din timpul doctorului Semmelweis: „Operaţia a reușit, pacientul a murit.“ (Adică poate chiar să-i fie rușine pacientului că a murit!)

Tocmai aici trebuie să intervină omul credinţei, ca să ducă mai departe ceea ce omul de știinţă a descoperit și a definit. Dacă, de aici încolo, omul de știinţă tace, fiindcă vrea să tacă sau fiindcă i se astupă gura, sau dacă el merge în cerc și se întoarce astfel de unde a plecat, omul credinţei trebuie să preia ștafeta și trebuie să continue lupta, chiar dacă ar fi să facă acest lucru sub ploaia acidă a „știinţei pe nedrept numite astfel“8, cum spunea apostolul Pavel.

Dumnezeu îi va spune omului de știinţă: „Bine, rob bun și credincios“9 pentru cercetarea lui și apoi îi va cere omului credinţei, acestui Iosua al exodului din Egiptul suferinţei, să-l conducă pe „pacient“ în ţara promisă. El, omul spiritual, îl va conduce pe suferind la Dumnezeu, în care se găsesc ascunse toate comorile despre care a profetizat știinţa. Acolo și numai acolo sunt de aflat toate acestea. „În El avem viaţa, mișcarea și fiinţa“10, „El îţi vindecă toate bolile tale“11, El îţi „umple inima de bucurie“12 și, în final, „El te va scăpa de moarte“13, dar, și mai mult de atât, „Eu am venit ca oile să aibă viaţă și s-o aibă din belșug“14. Fratele tău, omul de știinţă, a căzut el însuși bolnav de nebunia de a se face pe sine dumnezeu prin negarea lui Dumnezeu.

Dacă tu, om al credinţei, nu vei duce la capăt ceea ce fratele tău, omul de știinţă, s-a străduit intens să scoată la lumină, vei fi vinovat de același păcat și de eșecul vieţii aproapelui tău. Dacă te vei lăsa intimidat de batjocura și de maliţia fratelui tău, omul de știinţă, îţi vei trăda înalta chemare. Ce altceva să fi lăsat Einstein să se înţeleagă atunci când a spus: „Oricine a parcurs experienţele intense induse de progresele semnificative făcute în acest domeniu [al știinţelor naturii] este impresionat de reverenţa profundă pentru raţiunea ce se manifestă în cadrul existenţei ca atare. Cu ajutorul acestei înţelegeri, omul atinge un grad mult mai înalt de eliberare din cătușele speranţelor și dorinţelor personale și adoptă astfel acea atitudine umilă a minţii în faţa splendorii raţiunii întrupate în formele de existenţă și care, în profunzimile sale extreme, îi rămâne inaccesibilă omului. Mie atitudinea cu pricina mi se pare a fi una de natură religioasă, în cel mai înalt sens al cuvântului.“15

 

Articol apărut în revista Semnele timpului, mai 2016.

 

1 Iov 3:3.

2 Eclesiastul 2:17.

3 Sharon Jayson, „Yep, life’ll burst that self-esteem bubble“, USA Today, 15 feb. 2005.

4 Proverbe 18:14.

5 Proverbe 17:22.

6 Ernest și Isadora Rosenbaum, „Attitude – The Will to Live”, Cancer Supportive Survivorship Care, mar./apr. 1999, http://www.cancersupportivecare.com/attitude.html

7 Ibidem.

8 1 Timotei 6:20.

9 Matei 25:21,23, cf. Luca 19:17.

10 Faptele apostolilor 17:28.

11 Psalmii 103:3.

12 Eclesiastul 5:20.

13 Iov 5:20.

14 Ioan 10:10.

15 Un discurs despre ştiinţă și religie, susţinut la Seminarul Teologic Princeton, 19 mai 1939, reprodus în volumul lui Albert Einstein Out of My Later Years, New York, Philosophical Library, 1950.