Dylann Roof, de 21 de ani, inculpat pentru asasinarea a nouă persoane într-o biserică frecventată de comunitatea de culoare din orașul american Charleston, a recurs la gestul său criminal din motive de ură rasială. În prealabil, a postat numeroase fotografii în care apărea alături de un steag. De aici derivă o întreagă poveste ce merită analizată.

Au trecut deja câteva zile de la masacrul din Charleston, iar americanii își dau seama tot mai mult că nu au reușit să se desprindă cu succes de trecutul rasist. Conștienţi de dificultatea problemei, unii au insistat că ruperea de trecut trebuie să fie totală. Vizat este chiar steagul lângă care s-a fotografiat Dylann. Este vorba despre flamura în spatele căreia sudiștii s-au înrolat în așa-numitul război de secesiune. Mărul discordiei îl constituiau sclavii de pe plantaţiile proprietarilor din sud.

Astfel, lanţurile comerciale americane Wal-Mart şi Sears au anunţat că nu vor mai vinde produse cu însemnele acestui steag. Decizia celor doi mari retaileri americani a fost luată în aceeaşi zi în care guvernatorul statului Carolina de Sud, Nikki Haley, a cerut retragerea drapelului confederat care se află pe o esplanadă în faţa Parlamentului local.

De ce acest „război“ declarat faţă de un steag care face parte din istoria statului american? Pe de o parte, este simbol al mândriei şi al moştenirii Sudului, dar pe de altă parte este și simbol al rasismului şi al teoriei supremaţiei albilor. Puţini s-ar gândi însă că politica din spatele acestui steag este un rezultat al citirii Bibliei sau, mai bine spus, al unui anumit mod de a o înţelege.

Biblia, sursă de conflict rasial

Pe 4 ianuarie 1861, un episcop catolic urca la amvonul bisericii sale din Florida și apăra dreptul albilor să deţină sclavi. Era chiar în pragul războiului de secesiune. Episcopul nu își expunea doar o opinie proprie. A citat un text al apostolului Pavel adresat colosenilor, prin care sclavii erau atenţionaţi să asculte „în toate lucrurile de stăpânii pământeşti“.

Nu este un secret faptul că unii pastori creștini au folosit Biblia în timpul războiului civil pentru a justifica sclavia. Dar masacrul recent din biserica afro-americană din Carolina de Sud a readus în memorie rădăcinile rasismului din Sud, conștientizându-se faptul că ura rasială a avut impact și putere în conștiinţele americanilor din statele confederate fiindcă era promovată în primul rând de la amvon, susţine Huffington Post.

Creștinii albi din Sud nu s-au limitat doar la tolerarea sclaviei. Creștinismul sudiștilor a fost coloana vertebrală a Confederaţiei (statele din Sud), contribuind la conturarea politicilor prin care afro-americanii erau menţinuţi în sclavie, susţine Harry Stout, profesor de istorie religioasă americană la Universitatea Yale. „Dacă extrageţi biserica din întreaga ecuaţie, este foarte probabil ca niciodată să nu fi fost un război civil“, a declarat Stout. Poziţia sa este tranșantă, însă vine în acord cu convingerea pe care o are că „liderii creștini din Sud nu au avut nici cea mai mică îndoială că sclavia ar fi păcat“. În timp ce unii pastori percepeau sclavia ca pe un „rău necesar“, alţii au mers atât de departe încât să pretindă că persoanele de culoare ar continua să fie sclavi chiar și în Cer, a spus Stout.

De altfel, disputele pe acest subiect au fost mai intense din punct de vedere religios decât politic. Înainte de a apărea dorinţa de separare politică, cea de natură religioasă deja se manifestase. Astfel, în 1845, Convenţia Baptistă de Sud s-a desprins de Biserica din Nord, după ce aceasta a refuzat să le permită proprietarilor de sclavi să devină misionari.

Orori istorice cu argumente biblice

Nu este acesta singurul caz în care o anumită interpretare a Bibliei alimentează convingeri de ordin politic sau social, cu efecte catastrofale. Renumitele cruciade sunt, de cele mai multe ori, menţionate ca un exemplu clasic al ororilor derulate în numele religiei creștine, însă sunt multe alte situaţii care ar trebui să genereze ocazii de reflecţie și care vizează întreg spaţiul creștin.

Rămânând pe firul istoriei, pot fi menţionate luptele dintre iconoclaști și iconoduli (ambele tabere apelând la argumente biblice), distrugerea de vestigii antice (temple, biblioteci, statui) în timpul patriarhului Chiril al Alexandriei. Ulterior, întregul Ev Mediu a fost unul al dictaturii religioase și nimicirii celor care se poziţionau diferit faţă de linia teologică acceptată.

Nici Luther nu a rămas în afara acestei tendinţe, în ciuda Reformei pe care insista să o desfășoare. Una dintre scrisorile sale a fost atât de acidă la adresa evreilor (cu argumente biblice) încât, multe secole mai târziu, Hitler a utilizat-o pentru a-i convinge pe creștini (în special protestanţi) că are adevărul de partea sa. De altfel, aplicarea unei amprente naziste asupra învăţăturii creştine a făcut ca doctrina hitleristă să fie mai lesne îmbrăţişată chiar şi de către creştini.

Nici prezentul nu duce lipsă de provăcări și derapaje. Unii resimt tentaţia unor formule teocratice creștine care să fixeze religia pe post de dominantă a vieţii (în culorile stabilite de ei). Alţii înţeleg că, dacă citează texte biblice, pot spune ce vor și împotriva oricui fără reţineri. Așa este cazul pastorului britanic care a citat din Biblie în acuzaţiile adresate unui homosexual. Drept urmare, a fost amendat cu o sumă usturătoare.

Ce ar trebui făcut?

Cu aceeași Biblie în mână unii au susţinut rasismul. Alţii au tolerat sclavia. Nu au lipsit cei care și-au construit propria agendă politică. Primul Război Mondial a fost alimentat de o anumită percepţie a sa ca fiind un război sfânt. Și mișcările naţionaliste și-au găsit seva în texte din Biblie.

Toate acestea, luate împreună, pot crea sentimentul că creștinismul, asemenea islamului, este predispus la violenţă. Ar avea dreptate, atunci, cei care acuză creștinismul de multiplele atrocităţi ale istoriei? Cu Biblia în mână se poate justifica orice. Continuă să rămână cartea cea mai citită, dar uneori și cea mai greșit interpretată.

„Înţelegi tu ce citești?“ este o întrebare pe care unul dintre apostoli i-o adresează unei persoane dornice de a înţelege Biblia, dar care era lipsită de resursele unor conexiuni corecte și profunde între textele sacre. Întrebarea poate părea banală, dar este fundamentală pentru o corectă poziţionare faţă de ceea ce a intenţionat Dumnezeu să transmită prin textul Bibliei.

Varianta cea mai comodă este luarea textului biblic așa cum este el, fără să se ţină cont că există pasaje care poartă amprenta timpului și mediului. Istoria ne demonstrează că rezultatele pot fi de-a dreptul catastrofale. Scopul pentru care a fost revelat textul biblic nu este ca în baza lui să fie făcute proiecţii politice și nici să se construiască sisteme sociale (nici măcar precum cele existente în paginile Sfintei Scripturi). Cei din Nord au „prins“ firul roșu al Bibliei, înţelegând că salvarea omului reprezintă esenţa acesteia și că, dincolo de ea, există un context temporal și cultural în cadrul căruia trebuie analizat textul sacru.

Ceea ce a funcţionat într-un timp nu este obligatoriu să fie perpetuat apelând la selecţii de texte biblice. Dacă ar fi fost luat în calcul acest aspect, istoria americanilor în privinţa sclaviei s-ar fi scris altfel. Întrebarea legitimă care trebuie pusă este dacă, după mai bine de un secol de la evenimente, s-a înţeles greșeala, atâta timp cât steagul Confederaţiei a continuat să fluture nestingherit în faţa Capitoliului din Carolina de Sud.

DISTRIBUIE: