În urmă cu doar două zile, un alt părinte îşi plângea copilul în urma unei tragedii. De data aceasta o mamă din Statele Unite, care şi-a pierdut fiul într-o tornadă ce a făcut ravagii în Texas. Femeia le-a arătat jurnaliştilor un mesaj pe care l-a primit de la fiul ei, student în ultimul an, exact înainte ca tornada să îi spulbere casa. „La revedere, mama. (…) Vine direct spre mine.” Femeia mai apucase să îi scrie „Te iubesc Jeff. O să treci cu bine de asta.” Nu ştie dacă fiul ei a reuşit să citească mesajul, fiindcă acesta a murit între dărmături înainte să mai poată răspunde ceva.
***
A durat mai puţin de două ore ca feribotul Sewol să se scufunde cu totul în apele sud-coreene. O așteptare încheiată brusc pentru părinţii care au sperat să își revadă copiii scăpaţi, dar nu au mai avut această șansă. În tot acest timp, îmbrăcaţi cu veste de salvare, cei mai mulţi dintre copii așteptau în cabinele lor, așa cum li s-a spus. În agitaţia provocată de înclinarea vasului, unii dintre ei întrebau în glumă dacă nu cumva sunt pe Titanic, un altul a început să fredoneze coloana sonoră a filmului, iar altul transmitea, printre râsete, un mesaj de adio părinţilor. Toate aceste momente au fost înregistrate cu un telefon mobil care a supravieţuit naufragiului. Din nefericire, posesorul lui nu a fost salvat, iar despre soarta copiilor care nu realizau încă în ce pericol se află nu se ştie nimic. Tatăl băiatului care a filmat a oferit înregistrarea presei.
***
La prăbuşirea avionului aparţinând Malaysia Airlines, ziarele au transmis ultimele cuvinte înregistrate din cabina pilotului: „Noapte bună, Malaysian trei şapte zero”, o încheiere la fel de misterioasă ca destinul aeronavei dispărute.
***
Presa din România a redat detalii cutremurătoare cu privire la ultimele clipe de viaţă ale victimelor accidentului aviatic din Apuseni. Lacrimile îngheţate pe obrajii tinerei rezidente decedate au rămas pentru mulţi un simbol pentru neputinţă şi pentru tragedie.
***
Pentru apropiaţii victimelor, ultimele cuvinte ale acestora sunt nepreţuite. E aproape ca şi cum această ultimă amintire le-ar prelungi, în inima supravieţuitorilor, măcar cu o clipă, viaţa. Noi ceilalţi, care doar am asistat la tragedie, suntem în cel mai bun caz mişcaţi de durerea celor implicaţi. De multe ori însă, fascinaţia publicului pentru „ultimele cuvinte” are mai puţin de-a face cu empatia şi solidaritatea, şi mai mult cu o curiozitate similară celei hrănite de tabloidele care răscolesc detalii dureroase şi le fac publice. Interesul manifestat faţă de detaliile, până la urmă intime, privind ultimele clipe de viaţă ale unor oameni seamănă adeseori prea bine cu interesul faţă de viaţa privată a vedetelor şi cu fascinaţia atentă cu precădere la necazurile lor. Detaliile despre durerea altora ne fac să tolerăm mai uşor durerea din propriile noastre vieţi. Fiindcă, prin comparaţie cu tragedia, durerea noastră va părea mult redusă şi, implicit, controlabilă.
În faţa tragediei, unii încearcă să acumuleze cât mai multe informaţii de la locul morţii şi pentru că se tem de propria moarte. Frica de moarte este una dintre cele mai puternice temeri ale existenţei, alături de teama de singurătate, remarca psihiatrul american Irvin Yalom. Iar lucrul acesta nu este condamnabil. În cartea Privind soarele în faţă, psihiatrul remarca faptul că oamenii care sunt „torturaţi de frica de moarte” nu sunt nişte indivizi ciudaţi, ci oameni cărora familia şi educaţia nu au reuşit să le ofere „protecţia adecvată pentru ca ei să poată rezista în faţa suflului de gheaţă al morţii.” Yalom scria din perspectiva unui om care nu crede în Dumnezeu şi care vede cât de mult poate tulbura un suflet faptul de a nu cunoaşte ce se întâmplă atunci când mori.
Pentru creştini, teama de moarte poate fi la fel de reală ca pentru un ateu, însă credincioşii pot profita de un avantaj: puterea educatoare a Bibliei, care vorbeşte deschis despre moarte. Interpretările tradiţiilor care s-au suprapus peste mesajul biblic au făcut ca acesta să devină mai dificil de accesat, însă nu au făcut ca acest obiectiv să fie imposibil. Pastorul Mark Finley reda, în cartea Să studiem împreună, o listă de versete biblice care descriu caracteristicile morţii. Finley evidenţiază, de exemplu, că există nu mai puţin de 50 de versete din Biblie care susţin că moartea este ca un somn. O interpretare care deţine ceva ce lipseşte scenariilor superstiţioase (vezi de ex. vămile prin care trebuie să treacă sufletul celui decedat) care încă persistă în mentalul colectiv. Demnitate. Aceeaşi care l-a făcut pe tatăl adolescentului care şi-a filmat colegii pe vasul sud-coreean să ofere o lecţie mişcătoare de respect pentru sine şi pentru cel care a murit.
„Fiul meu, cred că era frig și întuneric acolo unde ai fost”, a spus Park Jong-dae într-o declaraţie emoţionantă pentru presa care l-a intervievat cu privire la înregistrare. „Cât de frig ţi-o fi fost și cât de frică… Am sperat și m-am rugat să supravieţuiești, dar nu s-a întâmplat așa. Fiul meu, e timpul să ne luăm la revedere. E timpul ca tu şi cu mine să ne luăm la revedere şi ca eu să renunţ la speranţa la care nu am putut renunţa până acum. Te rog să mă ierţi. Rămas bun…”
