Richard Dawkins a devenit celebru nu doar prin cercetările sale știinţifice, ci și prin controversele pe care le-a generat pe marginea disputei dintre creaţie și evoluţie. Afirmaţiile sale profund ateiste, uneori destul de agresive, alteori suficient de provocatoare, au darul de a menţine vie dezbaterea privind raportul dintre știinţă și religie.

Despre Dawkins se pot afirma multe lucruri, dar nu și faptul că ar avea vreo afinitate religioasă. Este ceea ce se poate spune aproape cu certitudine despre el, chiar dacă într-un interviu mai vechi pretindea că se consideră creștin din punct de vedere cultural. Ba chiar nu nega faptul că se simte atașat de colinde și de tradiţia creștină. Luând în considerare aceste aspecte, se conturează impresia că Dawkins nu ar fi atât de ateu precum se recomandă. Totuși declaraţiile sale sunt destul de concludente în privinţa orientării pe care o are. În acest context, menţiunea pe care Dawkins o face în direcţia acceptării lui Dumnezeu poate părea ciudată. Mai precis, conform Christian Post, Dawkins consideră că ar exista un argument ce poate fi utilizat în sprijinul existenţei unui Dumnezeu creator.

Jocul de rol al lui Dawkins

Intervenţia biologului a fost ocazionată de vizita desfășurată la sediul Google din Kirkland, Washington, unde a fost invitat să discute pe marginea cărţii sale Brief Candle in the Dark: My Life in Science, ocazie cu care i-au fost adresate mai multe întrebări din partea cititorilor. Astfel cineva a dorit să afle care ar fi cel mai bun argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu și cel mai bun argument împotriva evoluţiei pe care omul de știinţă ar putea să îl ofere.

Dawkins și-a prefaţat răspunsul, susţinând că nu crede în expresia „argument bun” în favoarea lui Dumnezeu și nici că ar exista „vreun argument decent pentru existenţa unei divinităţi”. Totuși nu a negat faptul că cel mai bun argument pe care l-a auzit este oarecum asociat sferei știinţifice. Este vorba de un „Dumnezeu deist care a avut de-a face cu reglajul fin al universului”. În viziunea sa, nu este chiar argumentul perfect, dar este „cel mai bun argument care merge”. Rezervele sale în susţinerea deschisă a unei ipoteze de acest gen provin din faptul că lasă neexplicat cum s-a realizat acest „reglaj”.

Opiniile exprimate de Dawkins în cărţile sale sunt fără niciun echivoc. Un design complex nu are nevoie de un creator. De aceea este și convins că selecţia naturală este singura teorie reușită care explică modul în care a evoluat viaţa. Totuși faptul că Dawkins acceptă, fie și ipotetic, posibilitatea formulării unui argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu ar putea fi perceput ca un fel de concesie pe care celebrul om de știinţă o face în favoarea credinţei.  Să fie așa?

Deismul, o mare provocare

Poate fi luat deismul în considerare ca liantul ideal pentru știinţă şi religie? Dawkins nu ezită să se refere la această posibilitate, mai ales că nu este pentru prima oară când aduce în discuţie acest subiect. În 2011, geneticianul de orientare evanghelică Francis Collins, directorul Institutului Naţional de Sănătate, a mărturisit că Dawkins îi spusese într-o conversaţie că argumentul care îi poate reduce la tăcere pe necredincioși este cel legat de existenţa unui univers bine planificat și organizat.

Ca un argument în favoarea așa-numitului plan inteligent (care presupune că anumite caracteristici ale vieţii sunt cel mai bine explicate prin existenţa unei cauze inteligente, și nu prin selecţie naturală), Collins a spus că, „dacă constantele universului ar fi fost stabilite la valori doar un pic diferite, cu o abatere de 1 la un miliard, atunci întreg sistemul nu ar mai fi funcţionat deloc”. Mai mult decât atât, „pentru a obţine universul nostru, cu toată complexitatea sa, cu potenţialul său pentru orice formă de viaţă, totul trebuie să fie definit exact pe această muchie de cuţit a improbabilităţii”, a adăugat omul de știinţă american. Problema care se ridică transcende însă conceptul planului inteligent. Unii pot să accepte această teorie, adică pot crede în creaţie, fără să se considere însă și creștini. Cel mult, își pot pretinde descendenţele culturale din creștinism, așa cum o face și Dawkins. Însă, nu mai mult de atât. Aici intervine de fapt deismul.

Ideea deismului nu este deloc nouă. În secolul al XVIII-lea, analogia ceasornicarului (adică a unui Dumnezeu văzut ca un mare Ceasornicar) a devenit populară, ducând la cristalizarea deismului ca un fel de teorie știinţifică susţinută de importanţi filosofi sau oameni de știinţă, printre care și Thomas Jefferson (care a intenţionat astfel o reconciliere a credinţei cu raţiunea). Deiștii avansau ideea unui Dumnezeu raţional, creator a tot ceea ce există, ca un fel de ceasornicar care a întors arcul și apoi a lăsat ceasul să funcţioneze singur. Un deist crede într-o inteligenţă supranaturală, dar una a cărei activitate a fost limitată în primul rând la crearea legilor care guvernează universul. Astfel un Dumnezeu perceput din variantă deistă nu intervine deloc în „afacerile” umane. „Dumnezeu nu răspunde la rugăciuni, nu este interesat de păcate sau de mărturisiri, nu citește gândurile noastre și nu intervine cu minuni capricioase”, definea Dawkins deismul în cunoscuta sa carte Dumnezeu, o amăgire.

Problemele deismului

Dacă unii au întrezărit posibilitatea unei împăcări a lui Darwin cu Dumnezeu prin invocarea deismului, alţii au sesizat că teoria, deși provocatoare, are anumite lacune care Îl minimalizează pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ideea de Dumnezeu creator poate fi salvată, dar ce mai rămâne din Dumnezeul biblic? De aici derivă și complexitatea problemei: agrearea ideii de Dumnezeu doar inteligent implică riscul excluderii Sale din istorie.

În cartea Universul de lângă noi, James W. Shire, profesor la Universitatea din Missouri, realiza un catalog al concepţiilor fundamentale despre lume și viaţă, dintre care deismul nu putea să lipsească. În opinia autorului, deismul, în ciuda atractivităţii sale știinţifice, distruge fundamental religia creștină, prin simplul fapt că opune raţiunea revelaţiei divine și Îl reduce pe Dumnezeu doar la conceptul de cauză primară. În aceste condiţii, Dumnezeu nu mai este imanent, nici personal, nici providenţial, iar istoria este liniară, deoarece direcţia cosmosului a fost stabilită la creaţie.

În ultimele secole, oamenii de știinţă, precum Albert Einstein, au văzut în univers sau în spatele acestuia o putere superioară activă, numită Energie sau Forţă, sau uneori chiar Divinitate, creând impresia acceptării teologiei creștine. În realitate, percepţia lor despre Dumnezeu este în multe privinţe diametral opusă concepţiei biblice. De exemplu, astrofizicianul Stephen Hawking lasă și el loc pentru un Dumnezeu deist, așa cum o face și Dawkins. Legile fundamentale ale universului „e posibil să fi fost create iniţial de Dumnezeu, dar se pare că de atunci El a lăsat universul să evolueze în virtutea lor”, a spus savantul britanic.

Astfel, prin accentuarea raţiunii, Dumnezeu a fost împins în afara spaţiului uman. În Groparul lui Dumnezeu, John C. Lennox, profesor de matematică la Oxford, încercând să afle dacă ştiinţa L-a îngropat pe Dumnezeu, îl citează pe Anthony Flew, eminentul filosof britanic care, pentru o perioadă îndelungată, a fost liderul intelectual al ateismului. Acesta din urmă a afirmat că o „Fiinţă superinteligentă este singura explicaţie satisfăcătoare cu privire la originea vieţii şi la complexitatea naturii”. Cu toate acestea, spune Lennox, a vorbi despre un Dumnezeu creator nu este suficient. În opinia matematicianului britanic, unii sunt favorabili doar ideii de creaţie, fără să fie dispuși să meargă mai departe: „Energie eternă, da; dar o Persoană Eternă, nu”. Cam aceasta ar fi, în rezumat, concepţia celor care insistă pe ideea de Dumnezeu creator, dar eliminat din jocurile umane. Conform lui Shire, mulţi oameni simpli care cred în existenţa lui Dumnezeu sunt fermecaţi aproape fără voia lor de ideile deiste, fiindcă acestea au greutatea acceptării lor în cercurile academice. Însă proclamarea unei credinţe în divinitate nu înseamnă neapărat același lucru pentru toţi care o pretind. Se pot utiliza aceleași cuvinte, dar se pot transmite mesaje diferite. Altfel spus, nu este suficient să vorbești despre Dumnezeu pentru a fi creștin.