„În inima fiecărui om există un gol în formă de Dumnezeu”, ar fi spus cu mult timp în urmă reputatul matematician Blaise Pascal. Declaraţia sa a fost folosită ca un argument solid în favoarea ideii că omul are nevoie să își umple golul cu Dumnezeu. Însă, recent, un cercetător pune sub semnul îndoielii această variantă. Mai degrabă omul caută să își îndeplinească anumite nevoi diverse, inventându-l, astfel, pe Dumnezeu.

Biblia lasă de înţeles că Dumnezeu este în căutarea omului, aceasta fiind de fapt miza întregii construcţii teologice. Însă profesorul Steven Reiss, psiholog la Universitatea Statului Ohio, dărâmă această percepţie, punând sub semnul întrebării atât iniţiatorul, cât și motivaţia căutării. Mai precis, Reiss afirmă că poate explica diversitatea religioasă, insistând asupra faptului că este imposibilă reducerea religiei doar la o simplă motivaţie, fiind necesară legarea acesteia de varietatea naturii umane.

„Nu mai contează dacă Dumnezeu există sau nu, atâta timp cât credinţa şi religiile urmăresc scopul de a împlini dorinţele fundamentale umane. Dacă vrei să construieşti o religie care să aibă o mulţime de adepţi, trebuie să te pliezi pe toate dorinţele umane, în forme puternice şi slabe. Dacă insişti că singura modalitate de a ajunge la Dumnezeu este prin meditaţie şi studiu, atunci extrovertiţii vor fi îndepărtaţi, în timp ce, dacă vei propovădui opusul, introverţii nu te vor urma. Tu trebuie să ai o religie care va îmbina valorile tuturor acestor oameni, oricât de diferiţi ar fi aceştia”, afirmă profesorul Reiss, citat de Daily Mail.

În continuare, el argumentează că încercările precedente de a explica religiile în termeni psihologici erau axate pe abilitatea de a furniza modele de comportament moral sau de a face faţă morţii. În cartea pe care tocmai a publicat-o pe acest subiect, el afirmă că religiile convertesc cele 16 dorinţe fundamentale ale omului într-una singură. Cele 16 necesităţi (descrise, de fapt, de Reiss încă din anul 2000) care influenţează percepţia despre Dumnezeu sunt: curiozitatea, aprobarea, familia, onoarea, idealismul, independenţa, ordinea, activitatea psihică, puterea, romantismul, autoapărarea, contactul social, necesitatea de a mânca, statutul, liniştea şi răzbunarea.

Un Dumnezeu diferit pentru oameni diferiţi

Aceste dorinţe fundamentale nu sunt statice, manifestându-se în diferite stadii, care au implicaţii și asupra motivaţiilor  apropierii de Dumnezeu. „Am observat îndeaproape aproximativ 270 de credinţe şi practici religioase şi cum interacţionează ele cu dorinţele fundamentale ale omului. Eu cred că aproape totul în religie este expresia celor 16 dorinţe umane sau o combinaţie între ele. Spre exemplu, dacă eşti extrem de ambiţios, vei pune preţ pe realizări mai mult decât alţi oameni. Dumnezeu este considerat Creatorul universului, care trebuie să fie valoarea supremă, astfel încât El să apeleze la tine”, afirmă profesorul Reiss.

Cu alte cuvinte, psihologul încearcă să sugereze ideea unei dependenţe între percepţia despre Dumnezeu și nevoile fundamentale ale fiinţei umane. Spre exemplu, în cazul persoanelor înclinate spre penitenţă, mânia lui Dumnezeu, exprimată prin cuvântul Bibliei, va fi resimţită mult mai puternic. Prin contrast, „dacă eşti un pacifist, Îl vei vedea pe Dumnezeu întorcând celălalt obraz”. Astfel, diferenţele în ceea ce priveşte dorinţele și așteptările individuale pot oferi explicaţii cu privire la cauza pentru care unii vor îmbrăţişa o religie, în timp ce alţii o vor urma pe alta. Nici ateismul nu scapă acestei investigaţii. Dorinţa puternică de independenţă poate împinge spre ateism, pe când persoanele care își limitează gradul de independenţă se simt mai atrase de organizarea bisericii.

Citite în subsidiar, ideile lui Reiss sunt provocatoare. Deși, din perspectivă teologică, concluziile sale nu par să fie prea ortodoxe (de aici și tendinţa de a fi ignorate în spaţiul religios), ele conţin totuși anumite aspecte care merită să fie analizate.

Dumnezeu, după chipul omului

De fapt, ideile lui Reiss nu sunt atât de inedite pe cât vor să pară la prima vedere. Faptul că omul are tendinţa „construirii” divinităţii după propria asemănare nu este chiar o noutate. Grecii antici au lucrat din plin la acest proiect, zeii fiind expresia comportamentului uman. Însă nici evreii, care beneficiau din plin de revelaţie spirituală, nu au reușit să evite întotdeauna această capcană. De multe ori, răzbunările, violenţele inutile, exterminările în masă erau proiecţii ale unei imagini despre un Dumnezeu adaptate mai degrabă impulsurilor umane.

Karen Armstrong, în cartea O istorie a lui Dumnezeu, surprinde acest aspect al unei divinităţi „umanizate”, evitând să vorbească despre Dumnezeu, care „Se află dincolo de timp și schimbare”, dar neezitând să aloce un spaţiu generos unei „istorii a felului în care bărbaţii și femeile L-au perceput de la Avraam până astăzi”. Cu alte cuvinte, Armstrong introduce în ecuaţie două elemente vitale și distincte: Dumnezeu (așa cum arată de fapt) și percepţia umană despre divinitate, ca rezultat al unei imaginaţii creatoare umane. Armstrong exemplifică acest contrast, susţinând, de pildă, că majoritatea americanilor își declară credinţa în Dumnezeu. „Întrebarea este, din multitudinea de oferte, care este Dumnezeul la care aderă ei”, se întreabă cea care, timp de 7 ani, a fost călugăriţă romano-catolică.

Suntem oameni, nu roboţi

Pe de altă parte, nu poate fi negată ideea nevoilor personale în momentul aderării cuiva la un sistem religios. Fericirea, liniștea sufletească, dobândirea unui sens al vieţii sunt printre cele mai menţionate beneficii ale traseului religios. În sine, ele transmit și un avertisment pentru religiile de astăzi. Ignorarea nevoilor și așteptărilor diferite ale fiinţei umane are consecinţe ușor de intuit. Poate fi una dintre explicaţiile hemoragiei interne cu care se confruntă, spre exemplu, creștinismul contemporan. Este rezultatul unei lipse de înţelegere cu privire la structura fiinţei umane. Un discurs religios uniform, lipsit de variaţie și de introspecţie constituie un indicator cu privire la viaţa spirituală anostă, lipsită de provocări, ruptă de realitatea imediată a existenţei umane.

Reiss nu poate fi contrazis în privinţa asocierii pe care o face între nevoile umane și explorarea religioasă. Ceea ce omite să spună este că acestea sunt adiacente, neavând un rol determinant și nici dominant. Ele există, dar nu ca un scop în sine. Din caruselul pe care încearcă să îl contureze lipsește un singur element, chiar cel vital. Investigăm cu lentile umane, ceea ce creează dificultăţi, atât în „descifrarea” lui Dumnezeu, cât și în autoresponsabilizarea spirituală. În consecinţă, sarcina celor care pretind că au afinităţi spirituale constă în exercitarea unui efort asiduu de recuperare a imaginii reale a lui Dumnezeu din multitudinea de „chipuri” scoase la ofertă. În sens contrar, teoria lui Reiss are o abundenţă de confirmări.

DISTRIBUIE: