Atunci când cineva declară că „Dumnezeu este rezultatul imaginaţiei umane” nu spune chiar o noutate. Mulţi dintre cei care declină orientarea religioasă își argumentează opţiunea prin faptul că religia este construită pe un fond mitologic. Însă, atunci când cei care susţin această perspectivă fac totuși apel la valorile și cultura creștină, ceva pare să nu se lege.

„Sunt un slujitor creștin care nu crede în Dumnezeu.” Declaraţia, deși surprinzătoare, conţine și o anumită notă incitantă, fiindcă este construită pe o contradicţie de termeni. Poate cineva să își exprime atașamentul faţă de valorile creștine fără să creadă în Dumnezeu? John Shuck, un prezbiterian american, răspunde fără ezitare în mod afirmativ. Mai mult decât atât, a susţinut pe un blog ateist că „Dumnezeu este un produs uman, nu revelaţia specială din partea unei fiinţe divine”. În ciuda necredinţei sale, John a spus că se simte un „slujitor mândru”, informează Christian Headlines.

Deși orientarea sa ateistă pare să fie mai mult decât evidentă, există ceva atipic în argumentaţia sa. Este ateu (dar nu prea mult), fiindcă nu are nici cea mai mică intenţie de a abandona creștinismul în mijlocul căruia se simte chiar foarte bine. Consideră chiar că una dintre cele mai noi căi religioase ar putea fi creştinismul „fără credinţă”. În viziunea sa, această formă de religie inedită ar trebui să se bazeze pe „practici şi produse de tradiţie culturală pentru a da sens prezentului”. Cu alte cuvinte, optează pentru varianta unui creștinism cultural, unul care să dea sens vieţii, dar care să nu fie cuplat la nicio formă de revelaţie supranaturală.

Nimic nu mai este ca înainte

Este un caz singular? John apreciază că sunt mulţi cei care simpatizează cu orientarea sa și care își exprimă în mod deschis îndoielile referitoare la învăţăturile sau formele tradiţionale ale creștinismului. Astfel Shuck este convins că „creştinismul fără credinţă înfloreşte în momentul actual. Mulţi creştini liberali sau progresişti deja au început să nu mai creadă în Rai, în faptul că Biblia este literalmente adevărată, că Iisus este supranatural sau creştinismul este singura cale adevărată. Totuşi practică ceea ce numesc creştinism.”

Cazul ilustrat de Shuck este într-un contrast major cu trendul imprimat de către neafiliaţii religios, ale căror concepţii atrag tot mai mult atenţia celor preocupaţi de evoluţia fenomenului religios. Statisticile indicau până acum o creștere exponenţială a numărului acestora. Ceea ce este surprinzător în cazul lor este că nu toţi devin atei. Mulţi abandonează doar ideea de religie organizată, fără să renunţe la relaţia personală cu Divinitatea. Din contră, sentimentul religios tinde să capete un caracter privat, luând noi forme de explorare și manifestare.

Declaraţia (totuși onestă) a lui John ne pune în faţa unei situaţii pe care sociologii nu au vizat-o prea mult în sondajele lor. Dacă neafiliaţii religios părăsesc bisericile, John își dorește să rămână în ea. Neafiliaţii fug de forme și caută esenţa, în timp ce slujitorul prezbiterian ignoră esenţa pentru a se bucura de forme. În faţa acestei situaţii, este inevitabil să nu ne întrebăm cât de răspândită este această orientare? Poate fi considerat un caz ce poate fi ignorat? Sau este doar vârful unei tendinţe care riscă să devină un nou fenomen?

Un Dumnezeu exclus

O trăsătură esenţială a acestui gen de creștinism este faptul că, de la o teologie fermă, fără niciun compromis în aspectele morale, s-a făcut saltul la nuanţarea unor elemente considerate cândva nenegociabile. Astfel devine posibilă chiar o exprimare a atașamentului faţă de anumite valori creștine (atent selectate) fără ca Dumnezeu să fie acceptat în mijlocul lor.

Deși la prima vedere poate părea absurdă, această tentativă este doar continuarea firească a unei tendinţe de liberalizare a creștinismului și ale cărei rădăcini pot fi întâlnite în timpurile iluminismului. Punerea sub semnul întrebării a unor dogme a fost fără îndoială un fapt pozitiv. Creștinismul a avut șansa de a progresa și de a aprofunda propriile sale valori. Însă, de aici și până la deturnarea sensului creștinismului și limitarea acestuia doar la anumite ritualuri (mai mult sau mai puţin simbolice sau lipsite de conţinut), nu a mai fost decât un pas.

Această permutare, uneori subtilă, alteori destul de agresivă, a fost subliniată de Patrick Morley, o autoritate în ceea ce privește analiza transformărilor sociale. Într-una dintre abordările sale, el constată că mulţi creștini au adoptat multe dintre valorile lumii contemporane. Rezultatul acestei schimbări de macaz? Creștinismul cultural. Adică un creștinism în care multe pot gravita în jurul bisericii și a ofertei sale liturgice, dar cu un Dumnezeu împins spre margine sau exilat integral, așa cum evidenţiază cazul lui John.

Salt în mediul românesc

Instinctiv putem acuza Occidentul și secularismul, cu care Occidentul se află în regim de parteneriat, de această repoziţionare a creștinismului. Criticile pot fi chiar și mai vehemente și îndreptăţite dacă sunt lansate dintr-o ţară cu o profundă miză creștină, cum este, spre exemplu, România. Într-o ţară în care aproape 90% dintre cetăţeni se consideră creștini și tot cam aceeaşi proporţie de elevi s-au înscris la ora de religie, se poate concluziona că fenomenul „creștinismului fără credinţă” are șanse infime să se insereze. Ideea că ar putea exista creștini care să nu creadă în Dumnezeu este exclusă ca ipoteză de lucru.

Și, totuși, câţi frecventează consecvent bisericile dintre cei care fac aluzie la convingerile lor creștine? Mai mult decât atât, câţi practică creștinismul în spaţiul privat al familiei, departe de ochii lumii și de aprecierile opiniei publice? Poate că cei care măsoară fenomenologia religioasă din spaţiul mioritic ar trebui să se aplece mai mult asupra acestor nuanţe, care sunt fundamentale pentru aprecierea corectă a religiozităţii poporului român. Un creștinism de ocazie (intersectat doar de ritualuri tradiţionale atacate vehement chiar de către un ierarh religios într-o postare devenită virală) este dificil de evaluat ca o religie alimentată de credinţa în Dumnezeu.  Iisus Christos avertiza cu privire la existenţa acestui fenomen. Faptul că există riscul conservării unui creștinism de convenienţă, lipsit de esenţa sa, a fost exprimat de către Iisus Christos prin apelul la o interogaţie retorică: „Când voi reveni voi mai găsi credinţă pe pământ?” Declaraţia lui John poate fi contestată, dar măcar are meritul de a recunoaște ceea ce alţii neagă.

DISTRIBUIE: