Familia pe film de 35 mm
Familie de Florin Bică | decembrie 2009
În prima parte a filmului Gladiator (2000), împăratul roman Marcus Aurelius îl întreabă pe eroul principal, Maximus: „Ce pot face pentru cel mai mare general al Romei"? Răspunsul a fost scurt: „Lasă-mă să merg ACASĂ!"
Oamenilor le plac poveştile şi mesajele lor. Legendele şi miturile antice, miile de istorisiri şi fabule transmise prin viu grai, precum şi în scris, o dovedesc cu prisosinţă. Poveştile îi unesc pe oameni, îi strâng în jurul sobei, le dau motive să-şi petreacă timpul împreună. Totuşi, vremea poveştilor la gura sobei a trecut. Odată cu apariţia celei de-a şaptea arte - cinematografia - cartea a fost înlocuită de film, devenit noul povestitor al omenirii.
Filmul este un limbaj universal capabil să pună capăt războaielor şi să aducă pacea între oameni, spunea David Wark Griffith, pionier al industriei filmului şi regizor celebru la începutul secolului al XX-lea. Este un vehicul cultural care conduce firul narativ într-o direcţie anume, spunându-i spectatorului ce este valoros sau nu, ce este bine sau rău, ce trebuie apreciat sau dispreţuit. Este în general acceptat faptul că producţiile cinematografice au puterea de a influenţa valorile, întărindu-le sau subminându-le autoritatea. Prin film opinia publică a fost informată, formată sau manipulată, prin film s-au lansat mode vestimentare, s-au sugerat moduri de asumare a rolurilor sociale şi s-au indus atitudini. Generaţii întregi de cinefili au învăţat din filme despre curtenie, despre viaţa de familie şi despre formele de rezolvare a problemelor casnice, personajele harismatice de pe ecran devenind modele pentru spectatorii pasivi.
Familia - în alb și negru
Ar putea părea surprinzător, dar în zorii industriei cinematografice se credea că filmul îi poate corupe pe copii, aceştia neavând permisiunea de a intra în cinematografe. Adulţii şi autorităţile descurajau vizionarea filmelor de către cei mici.
Cu timpul, situaţia s-a schimbat. Când, în perioada postbelică, televizorul a apărut în tot mai multe sufragerii ale familiilor americane, supremaţia filmului de cinematograf a fost ameninţată serios de noul rival - televiziunea. Provocat să găsească soluţii care să-i readucă pe oameni înapoi la cinema, Hollywoodul a descoperit destul de repede că sexul şi toate subiectele considerate tabu la vremea aceea se vindeau bine.
Casele producătoare de film respectau din ce în ce mai puţin normele Codului Hays, care supraveghease timp de trei decade forma şi conţinutul producţiilor cinematografice. Filmul Baby Doll (1956) a reprezentat un moment de cotitură. Bazat pe un scenariu adaptat după o piesă a lui Tennesse Williams, filmul explora teme precum decăderea morală, seducţia, instinctul sexual, erotismul infantil şi decăderea spiritului uman. Lansarea filmului a stârnit controverse aprige într-o societate americană care nu era încă pregătită pentru „dezmăţul" şi „decadenţa" de pe ecran. Cardinalul Spellman, din New York, atrăgea atenţia asupra influenţei corupătoare a filmului, în timp ce publicaţia Time Magazine îl aprecia drept „cel mai murdar film" realizat până la data respectivă. Faptul că Baby Doll a fost condamnat de organizaţia catolică „Liga decenţei" nu a avut alt rezultat decât faptul că a stârnit şi mai mult curiozitatea publicului, care s-a înghesuit în sălile de cinema. Fructul interzis tentează întotdeauna.
În ciuda acestui fapt, la jumătatea secolului trecut cele mai multe dintre filmele realizate la Hollywood prezentau o imagine tradiţională a familiei, în care valorile de bază erau fidelitatea, respectul reciproc, puterea de a depăşi obstacolele şi de a rămâne împreună. Subiecte precum infidelitatea conjugală sau divorţul erau mai puţin prezentate pe marile ecrane, semn al concepţiei că mariajul merită să fie salvat indiferent de problemele cu care s-ar putea confrunta un cuplu. Cu prilejul celei de-a patra ediţii a Congresului Internaţional al Familiilor, desfăşurat la Varşovia în 2007, Don Feder, jurnalist şi autor al cărţii A Jewish Conservative Looks at Pagan America, considera că filosofia hollywoodiană actuală este într-un contrast evident cu valorile pe care Hollywoodul le-a promovat în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Portretul tatălui era acela al omului înţelept, care ştie întotdeauna să dea sfatul potrivit, în timp ce femeia era prezentată de obicei ca o casnică devotată rolurilor de soţie şi mamă. Această imagine a familiei se regăsea în seriale precum Father Knows Best, Leave It to the Beaver şi I Love Lucy. „În anii '50, [filmele] ne-au spus cum să ne îmbrăcăm pentru o plimbare sau pentru o şedinţă, cât de departe să mergem la prima întâlnire, ce să credem despre marţieni sau, mai aproape de casă, despre evrei, oameni de culoare şi homosexuali. Le-au învăţat pe fete dacă să se căsătorească sau să aibă o carieră, pe băieţi dacă să caute munca sau plăcerea. Ne-au învăţat ce este corect şi ce este greşit, ce este bine şi ce este rău; ne-au definit problemele şi ne-au sugerat soluţii", scria Peter Biskind, fost redactor al revistei Premiere şi autorul mai multor cărţi despre lumea hollywoodiană.
În lumea de celuloid exista o dualitate bine determinată: binele învingea întotdeauna răul, iar personajele negative îşi primeau pedeapsa. Familia era prezentată în alb şi negru, existând o distincţie clară între bine şi rău. Apoi, a apărut filmul „color"...
Adaugă un comentariu
Semnele timpului îşi rezervă dreptul de a edita sau şterge comentariile care nu
respectă drepturile celorlalţi participanţi la dialog sau bunul simţ.