Amestecul de sentimente prin care trece o familie atunci când așteaptă un copil este minunat și înfricoșător, deopotrivă.

Când toate lucrurile par în ordine, imaginaţia începe deja să zboare la primele cuvinte, la primii pași și la toate acele momente frumoase care vor urma. Pentru Dick și Judy Hoyt, toate aceste vise au fost înlocuite de tragedie. Au învăţat să transforme însă cu dragoste tragedia și viaţa lor a devenit un motiv de inspiraţie pentru milioane de oameni.

Înainte ca Rick Hoyt să vină pe lume, pe 10 ianuarie 1962, nimic nu prevestea ce avea să urmeze. Sarcina lui Judy fusese una normală, dar la naștere cordonul ombilical l-a strangulat și i-a lăsat creierul fără oxigen. Din cauza acestui fapt, Rick s-a născut cu paralizie cerebrală. În cuvintele medicilor, era doar „o legumă”, incapabil să se miște prea mult sau să gândească, și părinţii ar fi trebuit să îl lase în grija asistenţilor sociali.

L-au luat însă acasă, pentru că era al lor, parte din familie. După Rick, în familia Hoyt s-au mai născut doi băieţi. Pe măsură ce creștea, părinţii și-au dat seama că Rick le urmărea discuţiile și chiar râdea la glume. Medicii se înșelaseră atunci când le spuseseră că nu exista niciun impuls în creierul său. Așa că mama lui a stat apoi cu el până a învăţat alfabetul. Apoi au căutat o modalitate ca el să comunice și i-au luat un calculator care îi permitea să vorbească prin intermediul unui soft special. Toţi au râs la primele lui cuvinte: „Hai Bruins!” (Boston Bruins fiind echipa lui de hochei favorită).

În cuvintele medicilor, era doar „o legumă”, incapabil să se miște prea mult sau să gândească, și părinţii ar fi trebuit să îl lase în grija asistenţilor sociali.

Judy nu avea însă de gând să se oprească aici. S-a luptat cu autorităţile din Massaschusetts pentru a le da dreptul la educaţie copiilor cu dizabilităţi. Datorită ei a fost aprobată legea care i-a permis lui Rick să meargă la școală și să aibă parte de lecţii adaptate nevoilor lui. Putea acum să meargă la școală ca orice copil sănătos.

De fapt, în familia lor, orice activitate trebuia să-l implice și pe Rick. Una dintre regulile casei era că nu există un lucru imposibil. Au găsit modalităţi să schieze, să joace hockey împreună și să înoate, au traversat SUA și au vizitat nenumărate locuri. Rick a mers chiar și la balul de absolvire a liceului și a dansat în cărucior cu o colegă de clasă.

Viaţa lui s-a schimbat însă atunci când a auzit de o cursă de strângere de fonduri pentru un jucător de Lacrosse care paralizase. Entuziasmat de ideea de a ajuta, și-a rugat tatăl să-l împingă alergând și să participe astfel și el la cursă. Dick povestește că abia putea să alerge singur, darămite să-l împingă pe Rick în cărucior. Dar a acceptat provocarea și a reușit cu greu să ducă la capăt cursa de 2 kilometri. La sfârșitul zilei, Rick i-a scris pe computer tatălui său cât de fericit era când alerga. Se simţea liber, neparalizat.

Încercaseră atâţia ani să găsească acel lucru care să-l facă pe Rick să se simtă la fel ca ceilalţi și îl găsiseră. Tatăl lui a început să se antreneze constant. Când Rick era la școală, Dick punea în căruciorul special pentru alergat saci de ciment de greutatea lui Rick.

În 1979, erau pregătiţi pentru primul lor maraton, dar nimeni nu le-a permis înscrierea la maratonul din Boston. Cu toate acestea, au mers și alergau împreună cu cei înscriși oficial. În 1983, într-un final cineva a acceptat să-i înscrie și au obţinut un timp suficient de bun pentru a intra în cursa de la Boston, cea care le fusese refuzată cu patru ani în urmă.

După câţiva ani, impresionaţi de povestea echipei Hoyt, organizatorii de maratoane au acceptat înscrierea lor. Dar, ca și în alte dăţi, familia Hoyt nu avea de gând să se limiteze. Rick și Dick au început să alerge ultramaratoane și apoi triatloane. Pentru acestea din urmă, au creat o bicicletă și o bărcuţă speciale.

În 1993, la vârsta de 31 de ani, Rick era prima persoană tertraplegică fără capacitatea de a vorbi care absolvea o instituţie de învăţământ superior.

Între competiţii, Rick era un student sârguincios al Universităţii din Boston. Părinţii lui povestesc cu mândrie că decizia de a urma o facultate i-a aparţinut în totalitate lui. Ei voiau o facultate mai aproape de casă, dar Rick alesese Universitatea din Boston. Provocările însă nu erau mici. Trebuia ca statul să îi ofere asistenţi sociali care să-l ajute în campus și la cursuri, lucru deloc ușor de obţinut. Din nou mama lui a urmat calea legală și a demonstrat că efortul financiar al statului era mult mai mic decât dacă Rick ar fi fost internat într-o instituţie pentru cei cu dizabilităţi. Și de data aceasta, Judy i-a câștigat dreptul de a urma cursurile unei instituţii de învăţământ.

În 1993, la vârsta de 31 de ani, Rick era prima persoană tertraplegică fără capacitatea de a vorbi care absolvea o instituţie de învăţământ superior. Studiase metode de învăţământ special, pentru a-i ajuta pe cei ca el. S-a mutat apoi într-un apartament singur, primind însă ajutor din partea părinţilor și a autorităţilor.

În toţi acești ani, Rick nu se oprise însă din alergat. Era până la urmă modalitatea lui de a se simţi liber. Iar tatălui lui l-a susţinut de fiecare dată. Pentru Dick, Rick este cel care aleargă de fapt. „Rick este cel care mă motivează și mă inspiră. Pentru mine, el este acela care concurează, iar eu sunt doar mușchii lui. Se naște în mine ceva inexplicabil și sunt astfel capabil să alerg mai repede. Este un sentiment incredibil”, povestește acesta.

În aprilie 2014, atunci când s-a retras, echipa Hoyt avea la activ 1.108 evenimente sportive, dintre care 255 de triatloane și 72 de maratoane. La ultimul maraton din Boston la care au participat, Dick avea 74 de ani. Într-un eveniment special a fost dezvăluită o statuie cu cei doi, pentru de a celebra inspiraţia pe care Rick și Dick a oferit-o milioanelor de oameni care au văzut în ei demonstraţia faptului că nu există imposibilul.