De ce obezitatea este atât de greu de învins? Regimuri drastice, pilule magice, soluţii miraculoase sunt oferite ca remedii salvatoare pentru scăparea de surplusul de kilograme. În consecinţă, mulţi se chinuie poate chiar ani de zile să slăbească pentru a constata ulterior că și-au „recuperat” kilogramele pierdute sau poate chiar s-au adunat altele în plus. Aceasta este și situaţia lui Danny Cahill, transformat din erou și vedetă TV în studiu de caz. Prin ce a trecut el poate fi povestea multora dintre cei care se luptă cu kilogramele.

Danny a fost câștigătorul unui reality-show american numit „The Biggest Loser” (concurenţii trebuie să slăbească pe o anumită perioadă de timp cât mai multe kilograme). Danny și-a făcut și o pagină web unde își promovează performanţa de invidiat pentru cei care se luptă cu kilogramele. A pierdut din greutate mai mult decât orice alt concurent al emisiunii – aproximativ 109 kilograme în doar 7 luni. În 2009, cântărea 87 de kilograme, de la 196 cât avea iniţial. „Mi-am recăpătat viaţa, mă simt de milioane”, spunea cu satisfacţie, devenind vedeta celor care îl admirau pentru succesul său. Mai mult, s-a transformat aproape peste noapte în speaker motivaţional, încurajându-i și pe alţii că obezitatea nu este invincibilă. Succesul său a ţinut vreo 4 ani, fiindcă acum se luptă din nou cu kilogramele. Deocamdată cu 133 de kilograme.

Singura consolare a lui Danny constă în faptul că nu este singurul cu probleme de acest gen. De fapt, majoritatea concurenţilor din acel sezon au recăpătat kilogramele pierdute (13 din 14 concurenţi au pus din nou în greutate, iar 4 dintre ei chiar au depășit greutatea iniţială). Această situaţie le-a stârnit curiozitatea experţilor. Știinţa a devenit de fapt adevărata câștigătoare a concursului, fiindcă un studiu asupra concurenţilor pare să aducă noi date care ne ajută la înţelegerea complexităţii fenomenului și a cauzelor pentru care mulţi oameni se luptă fără succes împotriva kilogramelor care vor să se pună la loc.

Cahill sub lupă

Pentru a vedea ce se ascunde în spatele cortinei, este legitim să ne punem câteva întrebări cu privire la cazul Cahill. El a început să ia în greutate când era în clasa a treia și era în stare să mănânce o întreagă cutie de prăjituri. De-a lungul timpului, a ajuns chiar la 219 kilograme. Nu putea dormi decât într-un fotoliu. Mersul pe jos era chinuitor. Urcatul scărilor se transforma într-o agonie. A perceput prezenţa sa la show-ul american ca o mare șansă pentru propria salvare. După investigaţii medicale, a intrat în program. Făcea exerciţii aproximativ 7 ore pe zi, arzând 8.000-9.000 de calorii. În cele din urmă, el și ceilalţi concurenţi au fost trimiși acasă, pentru 4 luni, pentru a încerca să-şi menţină pe cont propriu pierderea în greutate. Cahill și-a stabilit un deficit de 3.500 de calorii pe zi, urmând să piardă jumătate de kilogram pe zi. A renunţat și la serviciu în acest scop. Se trezea la 5 dimineaţa, iar uneori îl prindea chiar miezul nopţii încercând să își atingă obiectivul. La sfârșitul show-ului, era epuizat, fizic și mintal. Totuși performanţa sa era notabilă. A reușit vreo 4 ani să se menţină sub 115 kilograme, cu exerciţii timp de vreo 2-3 ore pe zi. În ultimii doi ani, s-a întors la locul de muncă, iar kilogramele au revenit de la sine.

Marea descoperire: nu omul este de vină

Kevin Hall, expert în metabolism la Institutul Naţional de Diabet, a avut ideea să investigheze situaţia tuturor concurenţilor la 6 ani după finalul concursului. Rezultatele cercetării (comentate într-un amplu articol de către New York Times) au fost surprinzătoare. Ele nu au făcut decât să indice cât de intens se luptă corpul pentru a recâștiga kilogramele pierdute. „Este înfricoșător și uimitor. Sunt de-a dreptul impresionat”, spune Hall. El a descoperit că nu alimentaţia ar fi principala vinovată pentru obezitate, ci metabolismul. Mai precis, când emisiunea a început, concurenţii aveau un metabolism normal pentru greutatea lor. Aceasta înseamnă că ei ardeau un număr normal de calorii pentru greutatea pe care o aveau. Când emisiunea și procesul de slăbire s-au finalizat, metabolismul a încetinit radical, deci corpul nu mai ardea destule calorii pentru a menţine greutatea scăzută.

Faptul că metabolismul încetinește când caloriile sunt reduse drastic este un fapt demonstrat știinţific. Pentru bărbaţi, este o greșeală fatală reducerea caloriilor mai jos de 1.600 atunci când fac cure de slăbire. Faptul că Danny a avut un metabolism mult încetinit nu ar fi deci o prea mare surpriză pentru cercetători. Ce i-a surprins pe aceștia a fost evoluţia ulterioară: metabolismul nu și-a mai revenit, ba chiar a devenit mai lent, iar concurenţii au luat în greutate. Danny Cahill nu doar că a recăpătat vreo 45 de kilograme, dar încetinirea metabolismului a fost atât de drastică, încât pentru a-și menţine greutatea actuală (133 de kilograme), trebuie să mănânce constant cu 800 de calorii mai puţin decât ar fi fost normal, pe o perioadă nedeterminată. La fel de surprins a fost și medicul care s-a ocupat de concurenţi pe parcursul emisiunii. Robert Huizenga a declarat că se aștepta ca metabolismul concurenţilor să încetinească după concurs, dar spera să fie doar o încetinire mică. Acum realizează că menţinerea la o greutate normală este dificilă. În plus, mulţi dintre concurenţi nu își permit să obţină ulterior suportul doctorilor, antrenorilor, psihologilor. „De aceste lucruri avem toţi nevoie pentru a suporta schimbările”, spune Huizenga.

Deci concluzia celor care au studiat aceste cazuri este fără echivoc: în momentul în care ne luăm la trântă cu greutatea, noi luptăm, de fapt, împotriva propriei arhitecturi biologice. Aceasta ar putea explica de ce este atât de greu să se obţină progrese de durată împotriva obezităţii. În această situaţie, nu slăbitul ar fi principala dificultate, ci menţinerea organismului în parametri optimi. Potrivit doctorului Michael Schwart, profesor de medicină la Universitatea din Washington și cercetător în obezitate și diabet, această descoperire aduce un lucru „nou și important”: poţi pierde multe kilograme, poţi merge mai departe chiar și șase ani, „dar nu poţi scăpa de realitatea biologică de bază”. Mai clar: „atâta timp cât ești sub greutatea iniţială, corpul se va lupta să te întorci”, este concluzia profesorului.

O privire mai profundă

De ce au eșuat Cahill și colegii săi de program? Aceasta este întrebarea care îi macină pe toţi cei care se confruntă cu probleme similare. Metabolismul lent poate fi o parte a problemei, dar nu este totul. Poftele sale alimentare nu pot fi ignorate. De exemplu, recunoaște că deschide o pungă de chipsuri gândindu-se că va lua doar câteva, după care termină toată punga și are remușcări. Abordarea lui Cahill (și a tuturor celor care încearcă metode similare) a fost mai degrabă chinuitoare, ducând la dereglarea iremediabilă a metabolismului. Însă concluzia lui Hall, care a îndreptat degetul acuzator spre metabolism, l-a eliberat pe Cahill. „Această rușine care a fost pe umerii mei s-a dus”, a fost declaraţia americanului care a pierdut lupta cu kilogramele. A rămas cu liniștea sufletească că măcar nu este vina lui. Un alt concurent, Sean Algaier, un pastor în vârstă de 36 de ani, a avut iniţial 201 kilograme. A ajuns la 131, iar acum are 204. Problema este că și arde mai puţin cu 458 de calorii decât ar fi de așteptat pentru o persoană cu dimensiunile sale. „Este ca și cum ai auzi că ai fost condamnat pe viaţă”, a spus cu tristeţe pastorul.

Concluziile cercetării (vezi aici detaliile) urmează să fie publicate în revista Obesity, preocuparea principală fiind, probabil, identificarea unui mod de a contracara mecanismul prin care organismul vrea să revină la forma iniţială. David Ludwig, director al Centrului de Prevenire a Obezităţii de la Spitalul de Copii din Boston, deși nu a fost implicat în cercetare, a declarat că rezultatele indică necesitatea unor noi abordări pentru controlul greutăţii. Și mulţi s-au grăbit să creadă această ipoteză, care îl eliberează pe om de povara propriilor erori.

Dar să fie metabolismul lent problema esenţială în acest fenomen? Totuși cercetătorii consideră că mai pot fi invocate și alte cauze. De exemplu, nivelul de leptină. Concurenţii au început cu niveluri normale ale acestui hormon, care controlează foamea. Până la finalul show-ului, nu au mai avut aproape deloc leptină, ceea ce ar putea explica senzaţia de foame constantă. Hall nu a luat în calcul această problemă, însă alţi cercetători au făcut-o în alte ocazii. Într-un studiu finanţat de un institut naţional de cercetare australian, Joseph Proietto, de la Universitatea din Melbourne, a recrutat 50 de persoane supraponderale care au acceptat să consume doar 550 de calorii pe zi, timp de 8 săptămâni. Acestea au slăbit în medie cu 13 kilograme, însă pe parcursul următorului an kilogramele au început să revină. „Se pare că singura modalitate de a menţine pierderea în greutate este să te confrunţi tot timpul cu foamea”. În consecinţă, concluzia expertului a fost că este nevoie de ceva care să suprime foamea și care să ducă la rezultate pe termen lung. Problema cu această soluţie este că, asemenea celei asociate încetinirii metabolismului, le permite specialiștilor să minimalizeze erorile de abordare ale regimului de slăbire.

Ce ar fi trebuit să facă Cahill pentru a nu recupera kilogramele poate fi citit în articolul următor.