Problema mutilării genitale la femei nu are rezonanţă în lumea civilizată. Din acest motiv, un număr record de femei, de cel puţin 200 de milioane de pe tot globul, au trecut prin experienţa îngrozitoare a îndepărtării parţiale sau totale a organelor genitale externe.

„Mutilarea genitală feminină este o problemă ce ţine de drepturile omului și care afectează fete și femei de pe tot globul. Prin urmare, eliminarea practicii este o problemă globală”, scrie în raportul Unicef. Încă din 2012, ONU a adoptat o rezoluţie cerând comunităţii internaţionale să își intensifice eforturile pentru îndeplinirea acestui scop. Cu toate acestea, raportul Unicef prezent arată că numărul victimelor este mult mai mare decât se credea în trecut (diferenţa ar fi de 70 de milioane), și că în continuare este doar un număr aproximativ, având în vedere că, în multe locuri unde se practică acest obicei, nu există o infrastructură pentru a strânge datele respective. Astfel, se crede că în momentul de faţă cel puţin 200 de milioane de femei din 30 de ţări trăiesc cu această traumă, dintre care majoritatea provin din trei zone, Indonezia, Egipt și Etiopia, și 44 de milioane sunt fete sub 15 ani.
Majoritatea cazurilor vin din ţări africane, din Orientul Mijlociu, dar și din unele ţări asiatice. Cu toate astea, în evidenţa Unicef intră și ţări din America Latină, dar și unele „buzunare” din America de Nord, Australia și chiar Europa, ţări care sunt destinaţii pentru imigranţi de câteva decenii. Una dintre acestea este Marea Britanie, unde, deși nu apare în raportul Unicef, conform datelor NHS peste 1.000 au fost înregistrare doar în perioada aprilie-iunie 2015. Rata de apariţie ar fi de un caz la fiecare 96 de minute. Londra, una dintre cele mai moderne metropole ale lumii, ar înregistra cele mai multe cazuri din ţară, deși practica este ilegală în Marea Britanie.

Practica nu pare să fie specifică unui loc sau unei anumite culturi, dar este recurentă în societăţile patriarhale. Conform raportului Unicef, deși trendul este descendent, înregistrându-se o scădere globală constantă din 1985 până în prezent, nu toate ţările au înregistrat progrese, iar dacă nu se depun mai multe eforturi pentru combaterea practicii, numărul de cazuri va crește semnificativ în următorii 15 ani, odată cu creșterea demografică importantă din acele regiuni. Prevenţia este însă extrem de complicată, iar metodele aplicate până în prezent nu au dat cele mai eficiente roade. S-a considerat că este o problemă a dominaţiei masculine, însă această imagine nu este nicidecum completă.

Voluntare pentru circumcizie

„În fond, este o chestie făcută pentru a controla femeile în societăţile patriarhale”, și de aceea este o practică regăsită în regiuni atât creștine, cât și musulmane, indiferent că se referă la ceremonii iniţiatice sau la păstrarea virginităţii, crede Leyla Hussein, o activistă proeminentă pe această problemă, ale cărei petiţii au convins guvernul britanic să lanseze o anchetă. Pe de altă parte, Bettina Shell-Duncan, profesoară de antropologie la Universitatea din Washington, care a vizitat mai multe ţări pentru a studia această practică, avertizează că sunt multe neînţelegeri comune legate de subiect, printre care și ideea că femeile sunt forţate de bărbaţi să facă asta. Într-un interviu pentru The Atlantic, Duncan explică cum stau lucrurile în realitate și că femeile în vârstă sunt cele care perpetuează obiceiul și care îl și duc la final. Mai mult decât atât, deși unele fete sunt legate de mâini și picioare pentru a preveni complicarea involuntară a procedurii, cele mai multe participă de bunăvoie la ritual.

Pentru o bună perioadă de timp, o strategie folosită pentru a combate această practică a fost educarea cu privire la efectele negative, printre care se numără infecţii urinare și vaginale, probleme menstruale, dificultate la naștere și chiar deces în caz de septicemie. Ceea ce s-a descoperit a fost însă că aceste comunităţi erau deja conștiente de efectele negative și totuși perpetuau obiceiul, deoarece considerau că, deși vin cu un cost, beneficiile sunt mai mari. Despre această raportare, lumea civilizată nu știe aproape nimic, iar acest lucru împiedică lupta de combatere a practicii în cauză.

Duncan era în Kenya când a auzit pentru prima dată de mutilarea genitală feminină. Era în 1996 și fusese invitată la o nuntă, unde a auzit vorbindu-se că nu există destule antibiotice. Întrebând pentru ce au nevoie de antibiotice, femeile din comunitate s-au revoltat că ea era o femeie măritată, care a născut și un copil fără să fie circumcisă, și au invitat-o să fie martoră la circumcizia miresei. Fata a fost ţinută de mâini și picioare, dar nicidecum împotriva voinţei ei. O femeie respectată în comunitate, cu experienţă, a luat o lamă nouă și, din două mișcări rapide de încheietură, i-a tăiat clitorisul și labiile mici. Fata nu a scos niciun sunet, nu s-a mișcat niciun centimetru. Era o dovadă că a trecut la maturitate, că a devenit femeie și era mândră de ce făcuse. În final, femeia e ieșit din cort și i-a anunţat pe nuntași că circumcizia a fost un succes, iar petrecerea a început. Duncan și-a adus aminte de momentul în care a născut primul copil, o naștere extrem de grea și cum, la final, lumea din jur sărbătorea. Înţelesese că și pentru aceste femei este același tip de durere, o durere bună.

„Important pentru ele este să intre în reţeaua de femei care au făcut asta”, spune Duncan, precizând astfel că nu este atât vorba despre respectarea dorinţelor tatălui. În alte zone există alte motivaţii. În unele zone din Africa, se crede că corpul uman este androgin și conţine atât părţile genitale masculine, cât și pe cele feminine, iar după cum prepuţul ar acoperi partea feminină din corpul bărbaţilor, clitorisul acoperă partea masculină din corpul femeilor, motiv pentru care ambele se îndepărtează pentru a atinge idealul androgin. În anumite comunităţi musulmane, pe de altă parte, este vorba despre „curăţirea” corpului feminin, o necesitate pentru a putea înălţa rugăciuni lui Allah. Discuţiile care se poartă la firul ierbii sunt între femei și sunt decise de femei, ele fiind promotoarele acestui obicei, mai degrabă decât bărbaţii. În Egipt, de exemplu, unde 87% dintre fetele supuse procedurii în ultimul deceniu aveau între 15 și 49 de ani, doar 38% dintre femeile din aceeași grupă de vârstă cred că practica ar trebui abolită. Per total, diferenţa globală dintre bărbaţii și femeile care cred că ar trebui abolită practica este de doar 4 procente, în favoarea femeilor, conform studiului Unicef.

Observaţiile lui Duncan sunt actuale. Într-un interviu luat de către un reporter CNN în Nigeria, două femei vorbesc nu despre un obicei barbar, ci despre o normă culturală care trebuie îndeplinită. „Ceea ce este important să înţelegem este că acești oameni cunosc costurile și beneficiile, iar beneficiile sunt imediate. Vrei să ai o naștere legitimă? Vrei să fii o musulmană adevărată? Vrei să fii virgină până la căsătorie? Acestea sunt elemente extrem de importante la care trebuie să ne gândim. Impactul medical nu funcţionează”, spune Duncan.

Lupta bună

După lupta pentru prevenţie prin educaţie medicală, noua strategie este impunerea unor prohibiţii legale. 22 de ţări, dintre care multe africane, au deja legi specifice, sau chiar interdicţii constituţionale. Diferenţa faţă de prima strategie este semnificativă, având în vedere faptul că acum femeile pot să ceară protecţia statului. Totuși această strategie nu este nicidecum completă fără penalizarea comportamentelor care încalcă legea, lucru care nu pare să se întâmple mai deloc în ţările africane. Iar o cale de a ocoli legea este o mică excursie într-un stat vecin, unde nu s-au impus astfel de restricţii.

Mai există și alte idei. Nimco Ali, care a fost circumcisă pentru ca,în final, să pună bazele unei asociaţii de prevenire a acestui obicei, explică cum fenomenul poate fi stopat chiar și în familiile unde este perceput ca o tradiţie: „Dacă oprești o femeie să nu se taie, atunci rupi lanţul și previi perpetuarea la următoarea generaţie. Eu vin dintr-o familie în care toate femeile erau tăiate, însă numărul a scăzut la zero doar în timpul unei generaţii”, citează RT. Cu toate acestea, Duncan, implicată într-un proiect de cercetare al subiectului pe o durată de cinci ani, nu crede că este o abordare suficientă. Dacă o femeie decide că nu vrea să își circumcidă fata, nu este o decizie personală. Trebuie să dea socoteală soţului, socrilor, prietenilor și oamenilor din comunitate, până când devine o decizie colectivă, modelată de presiunea societală. O mamă poate să creadă atunci când cineva îi explică de ce nu este bine, dar asta nu înseamnă că are autoritatea să ia decizia sau măcar să disemineze informaţia mai departe, spre cei care iau decizia în comunitate.

„Am ajuns să realizăm că ţintirea mamelor individuale este ineficientă. Mamele nu sunt complet stăpâne pe deciziile de viaţă ale fiicelor lor. Trebuie să ne axăm asupra persoanelor din familia extinsă, să ne dăm seama care sunt figurile autoritare, cine influenţează comunitatea, bătrânii, atât bărbaţi, cât și femei. Trebuie să înţelegem că oamenii fac asta pentru că vor să le asigure un viitor fetelor, ca orice alt părinte. Dar care este cea mai bună cale de a face asta?”, se întreabă Duncan. Atunci când vin în Europa sau SUA, mulţi refugiaţi înţeleg că circumcizia nu mai este cea mai bună opţiune, că nu are sens în noile circumstanţe. Aceasta este discuţia care trebuie pornită. Lumea se schimbă, se globalizează. Care va fi cea mai bună metodă de a le asigura fetelor un viitor?