Aparent, tot mai mulţi oameni sunt suspicioşi cu E-urile din produsele alimentare, care, după cum spun multe guri prin România şi nu numai, ne pun în pericol viaţa şi fericirea. E-urile bântuie mentalul colectiv naţional ca nişte săbii ale lui Damocles, legănându-se necontenit deasupra capetelor tuturor.

Vocea autoritară a unui expert, devenit în câţiva ani o celebritate naţională în România, străbate aproape fiecare articol de ziar sau reportaj de televiziune, avertizând cu privire la primejdiile cu care ne ameninţă existenţa aceste misterioase numere precedate de litera E. Există chiar un website românesc dedicat[1], a cărui pagină de start poartă deviza: „Alimentaţie sănătoasă fără E-uri”.

Surpriza este că, totuși, cele mai multe povești legate de E-uri sunt doar atât, legende și mituri urbane (chit că sunt girate uneori de personalităţi cu titluri academice impresionante). Nu întâmplător, cercetătorul britanic N. W. Pirie afirma în 1969 că puţine subiecte dau naștere la atât de multe mituri ca alimentaţia, boala și grădinăritul.

Sunt atât de multe de spus despre E-uri, în condiţiile unei dezinformări cronice, încât e imposibil să epuizezi subiectul în câteva pagini. Dar ar merita clarificate câteva lucruri de ordin general, care adesea sunt ignorate sau greșit înţelese.

Numerele E – un paradox

Este un paradox faptul că E-urile sunt atât de hulite şi detestate, întrucât aceste nume de cod au fost introduse în legislaţia europeană tocmai pentru a oferi garanţii şi încredere consumatorilor europeni în ceea ce privește calitatea produselor alimentare puse pe piaţa comună. Un asemenea sistem de numere precedate de litera E (de la Europa) a fost introdus pentru prima dată la începutul anilor 1960 (mai precis, în 1962) în ceea ce se numea pe atunci Comunitatea Economică Europeană (CEE, devenită în prezent Uniunea Europeană, UE) în legătură cu coloranţii alimentari şi, ulterior (prin anii 1970), a fost extins şi la alte categorii de aditivi.

O substanţă care a primit un număr E este o substanţă care a fost suficient testată şi declarată drept sigură pentru utilizarea ei în condiţiile prevăzute de legislaţia europeană (de exemplu, folosirea sa în anumite cantităţi, doar în anumite categorii de produse etc.). Deși scopul sistemului a fost acela de a genera încredere în mintea consumatorilor, paradoxal, pentru o bună proporţie a populaţiei europene, efectul a fost încă de la început acela de a naște suspiciuni şi neîncredere în produsele pe a căror etichetă apar aceste numere.

Este celebră așa-numita „foaie de la Villejuif“, care circula încă de la jumătatea anilor 1970 în Franţa şi apoi în alte zone ale lumii cu scopul de a semăna neîncrederea consumatorilor în „E-urile“ autorizate pe atunci în CEE. Acest document era o listă fantezistă, anonimă, vehiculată iniţial sub forma unei pagini dactilografiate pe care scria (de mână) că ar fi distribuită de spitalul din Villejuif, o comună din Franţa (spitalul acestei comune se numește, de fapt, Institutul Gustave-Roussy). Deşi Institutul Gustave-Roussy a dezminţit de mai multe ori că s-ar afla la originea listei şi a afirmat clar că foaia respectivă „difuzează informaţii false despre aditivii alimentari”[2], documentul a continuat să fie vehiculat. Prin anii 1970-1980, lista era distribuită sub formă de foaie volantă transmisă între prieteni sau colegi; în zilele noastre, aceasta este răspândită cu ajutorul mijloacelor electronice de comunicare. După Franţa (începând cu 1976), în 1984 foaia s-a difuzat rapid în Marea Britanie, iar în 1989, în Danemarca. În 1990, o versiune în germană a textului circula la Bruxelles printre angajaţii Comisiei Europene. În 2011, o versiune electronică străbătea încă mediul virtual din Franţa.

Cum de miturile se nasc atât de ușor, circulă atât de repede şi sunt atât de greu de distrus? Răspunsul pare să aibă o singură componentă majoră: natura umană, cu calităţile şi, mai ales, cu limitările ei. Frica îl împiedică adesea pe om să ia decizii raţionale. În plus, contextul este foarte important pentru înţelegerea unei informaţii.

 „Pe vremuri era mai bine” (?)

Există adesea percepţia că situaţia actuală în care etichetele alimentelor sunt „pline de E-uri” este un uriaș regres faţă de trecut, când lucrurile stăteau mult mai bine[3]. Cu toate acestea, o analiză obiectivă a dovezilor nu confirmă acest lucru.

Tendinţa de a folosi aditivi în produsele alimentare comercializate este atestată încă din antichitatea greco-romană (se foloseau, de pildă, coloranţi sau aromatizanţi pentru a masca culoarea ori mirosul unor alimente). În Evul Mediu, practica „falsificării” alimentelor prin folosirea de feluriţi aditivi, de diverse origini, era larg răspândită, iar pedepsele pentru aceasta erau dintre cele mai crude şi mai pline de fantezie (de la expulzare, biciuire sau tăierea urechilor, până la obligarea celui vinovat să consume alimentele „falsificate” până când murea). Regele Ludovic al XIV-lea a impus pedeapsa capitală pentru adăugarea de cârmâz (o plantă ale cărei fructe roşii-negricioase au o deosebită putere tinctorială) în vin, pentru colorarea acestuia.

Spre deosebire de zilele noastre, până spre sfârşitul secolului al XX-lea, diverşii aditivi nu erau declaraţi pe eticheta produselor, erau uneori greu de detectat şi, de multe ori, consumatorul habar nu avea de prezenţa lor. În 1844, un ghid culinar franţuzesc avertiza cititorii că era aproape imposibil să găsească ciocolată pură, dar că puteau detecta agenţii falsificatori cei mai răspândiţi, de exemplu făina de linte: „Veţi recunoaște această fraudă dacă ciocolata vă lasă un gust cleios în gură.” Făina de linte era însă probabil inofensivă faţă de murăturile colorate cu derivaţi de cupru ori dulciurile colorate în roșu cu miniu de plumb, albastru de Prusia sau cinabru (un derivat de mercur). Iar în aceeași perioadă, Consiliul de Salubritate din Franţa sfătuia consumatorii să folosească doar „sare albă de Bayonne, pentru că aceasta nu poate fi amestecată cu substanţe nesănătoase fără să-şi schimbe culoarea, indicând astfel frauda”.[4]

Andrew Cockburn, profesor de toxicologie din Marea Britanie, arăta că în acest stat, prin anii 1840, speranţa medie de viaţă era doar în jur de 40 de ani; astăzi, aceasta este de aproape 80 de ani, ceea ce îl făcea să conchidă ironic: „Asta ne face cei mai sănătoși dintre ipohondrii care au existat vreodată“[5]. Să ne întoarcem însă la E-urile (aditivii) folosite astăzi în alimente.

 Nu toate „E-urile” sunt artificiale

Deşi în mintea multor oameni „E-uri” şi „chimicale” sunt sinonime, lucrurile nu stau chiar aşa. Dacă vom arunca o privire asupra listei de E-uri, vom descoperi că multe sunt substanţe prezente în mod natural în organismele vegetale sau animale.

Pe prima poziţie (E-100), de exemplu, se află curcumina. Aceasta este o substanţă prezentă în mod natural în rizomul de Curcuma longa (numită uneori în română „şofran indian”), rizom celebru în bucătăria indiană, mai ales la prepararea mâncărurilor cunoscute sub numele de curry. Nu doar că E 100 (curcumina) e o substanţă naturală, dar există probabil peste 1000 de articole ştiinţifice care sugerează că are efecte benefice (curative sau preventive) în numeroase afecţiuni.

Pe poziţia următoare (E 101) se află riboflavina sau vitamina B2. De când eram mici am fost învăţaţi că vitaminele sunt lucruri bune pentru sănătatea noastră; de ce ar deveni o vitamină periculoasă doar pentru că poartă un nume de cod? E 106 este un derivat al vitaminei B2, care în organism hidrolizează uşor şi generează vitamina B2. E 140 desemnează clorofilele şi clorofilinele; primele sunt prezente în orice frunze verzi, iar ultimele sunt derivaţi semisintetici mai solubili ai clorofilelor. Practic, ori de câte ori mâncăm salată sau spanac, mâncăm şi importante cantităţi de E 140.

E 160a reprezintă alfa-, beta- sau gama-carotenul. Carotenii sunt substanţe de culoare galbenă, portocalie, roşiatică şi chiar violacee, răspândiţi în mod natural în plante, mai ales în flori şi fructe. Carotenii par să prezinte numeroase efecte benefice pentru organismul uman; printre altele, beta-carotenul este principala sursă alimentară de vitamina A, fiind considerat o provitamină A. E 160b cuprinde un grup de coloranţi proveniţi din seminţele sau fructul unei specii tropicale (colorantul apare frecvent pe etichetele unor alimente ca annatto). Iar E 160c se referă la paprika şi carotenoidele obţinute din acestea, aproximativ ceea ce oamenii numesc „boia de ardei”. E 160c-E 160f, precum şi E 161a, E 161j sunt alte substanţe naturale sau de semisinteză cu structură carotenoidică. E 162 este roşul de sfeclă, E 163 reuneşte antocianii (pigmenţi de culoare roşie sau violetă frecvent răspândiţi în fructe, de exemplu în afine, coacăze, struguri roşii etc).

Nu doar E-urile cu roluri de coloranţi includ substanţe naturale. Dintre conservanţi, primul (E 200) este acidul sorbic, un compus natural, izolat pentru prima dată din scoruş (Sorbus aucuparia). Acidul benzoic, deşi considerat adesea de sinteză, a fost iniţial izolat din plante, mai precis prin distilarea unei răşini cunoscute sub numele de benzoe (de unde şi numele substanţei). Multe fructe conţin – în mod natural – mici cantităţi de acid benzoic (în cazul fructelor de merişor, puţin consumate în România, dar relativ mult în Marea Britanie, s-au detectat concentraţii de până la 0,13%). E 260 este acidul acetic, adică oţetul, în spatele lui E 262 se află sarea de sodiu a acestuia, iar în spatele lui E 263, sarea de calciu a acidului acetic; de altfel, în organismul uman, oţetul este, de cele mai multe ori, neutralizat la acetat de sodiu, potasiu sau calciu. E 270 este acidul lactic, un compus consumat pe scară largă în multe zone ale lumii în laptele bătut, fiind răspunzător de gustul acru al acestuia. E 296 este acidul malic, numit aşa deoarece a fost izolat pentru prima dată (în secolul al XVIII-lea) din sucul de mere; el este prezent însă în multe fructe, cărora le imprimă gustul acrișor caracteristic.

E 300 este celebra vitamină C, E 306 este un extract bogat în tocoferol (vitamina E), iar E 307 este chiar vitamina E. E 322 reprezintă lecitinele, substanţe naturale abundente în creier sau în boabele de soia, iar E 330 este acidul citric sau sarea de lămâie, pentru că această substanţă se află în cantităţi relativ mari în fructele citricelor. E 406 este agarul, un produs obţinut prin prelucrarea unor alge roşii, ca şi E 405 (carageenanul). Am putea continua lista exemplelor, dar probabil că exerciţiul devine deja plictisitor.

Însă cititorul nu trebuie indus în eroare prin ceea ce am enumerat aici, deoarece „natural” nu înseamnă neapărat „inofensiv” sau „bun“.

 „Natural” nu este sinonim cu „bun”

A devenit aproape axiomatică ideea că tot ce e natural este şi bun, şi că ceva este bun doar dacă este natural. Din păcate, aşa cum se exprima recent o autoare britanică (Rose Shapiro), faptul „că «natural» a ajuns să fie sinonim cu «bun» arată doar cât de deconectaţi suntem de lumea naturală”[6]. Nicotina este o substanţă naturală (produsă de frunzele de tutun), dar este departe de a fi inofensivă. De fapt, 50-60 mg de nicotină pot omorî un om şi pot face asta repede. Aconitina, un pseudoalcaloid din omag (Aconitum sp.) este chiar mai toxică; doar câteva miligrame pot omorî un om. Lista otrăvurilor „naturale” este însă mult mai mare. Stricnina, coniina (din cucută), tubocurarina, ricina, fisostigmina ucid, de asemenea, repede şi în cantităţi mici. Există însă şi otrăvuri naturale care îşi exercită lent efectele, unele chiar în alimente consumate de sute de ani în anumite zone ale lumii. Alcoolul este un produs natural care, consumat frecvent sau în doze mari, este departe de a fi „bun” sau „inofensiv”.

Maniocul asigură alimentaţia de bază pentru cca 500-800 de milioane de persoane şi, cu toate acestea, datorită conţinutului în glucozide cianogene (care eliberează acid cianhidric prin hidroliză) prezintă numeroase riscuri de sănătate pentru consumatori: intoxicaţie acută, polineuropatie ataxică endemică, guşă sau pancreatită. Latirul (Lathyrus sativus), o legumă cultivată în Asia şi Africa de Est, în special în perioadele de foamete, când alte plante cultivate nu supravieţuiesc, provoacă frecvent o afecţiune neurodegenerativă numită latirism, caracterizată prin paralizia membrelor inferioare. Frunzele de podbal, folosite în alimentaţia românească tradiţională ca foi pentru sarmale, conţin alcaloizi pirolizidinici tumorigeni. Iar ciupercile, toate foarte naturale, trebuie alese cu foarte multă grijă din pădure, în caz contrar distanţa dintre o masă gustoasă şi o plimbare pe „lumea cealaltă” poate fi de doar câteva ceasuri. Cumarina, o substanţă prezentă în mod natural în boabele de tonka (un fel de fasole neagră de origine sud-americană), cu un miros plăcut, apropiat de cel de vanilie, a fost folosită în diferite ţări vreme de peste 70 de ani ca aromatizant, până când s-a dovedit că prezintă un risc relativ ridicat de toxicitate hepatică.

 Sola dosa facet venenum”

Această scurtă propoziţie a fost formulată în limba latină de Paracelsus cu vreo 500 de ani în urmă şi înseamnă: „doar doza face otrava”. Paracelsus realizase ceea ce şi toxicologia modernă a confirmat, că orice substanţă poate să fie, după caz, utilă, inofensivă sau toxică, în funcţie de doză.

Vitaminele, de exemplu, sunt în general strict necesare organismului, dar, în doze mari, unele pot produce efecte toxice semnificative. Pe de altă parte, substanţe toxice sau foarte toxice pătrund în organismul nostru din surse naturale, fără „E-uri”, fără ca asta să ne afecteze în vreun fel perceptibil viaţa. Arsenicul (trioxidul de arsen), bunăoară, este mai mult decât celebru pentru toxicitatea sa. Şi, cu toate acestea, introducem zilnic mici cantităţi de arsen în organism prin alimente, şi nu este vorba de arsenul conţinut în E-uri, ci de alimente „naturale” (legume, fructe, peşte, carne; un kilogram de sol „nepoluat” conţine între 1 şi 40 mg de arsenic, care ajunge de acolo în plante şi, mai departe, în carne sau peşte). Nu e înspăimântător? Nu, pentru că, la dozele respective (10-12 micrograme pe zi), nu se manifestă efecte toxice; doza letală la omul adult este undeva în jur de 100-200 mg trioxid de arsen. Sola dosa facet venenum.

Un exemplu concret: cartofii sunt consideraţi în general un aliment natural şi sănătos (cel puţin dacă nu sunt prăjiţi). Totuşi, cartofii conţin, nu doar în coajă, ci şi în miez, doi alcaloizi numiţi solanină şi alfa-chaconină. Solanina este un compus toxic, care poate da tulburări gastrointestinale şi neurologice. Câtă solanină găsim în cartofi? O estimare medie este că un kilogram conţine cam 75 mg de solanină (uneori mai mult, alteori mai puţin), iar în SUA s-a estimat că o persoană consumă cca 12,5 mg de solanină pe zi. Cât de toxică este solanina? Administrată la şobolani, o doză de 590 mg/kg corp omoară 50% din animale.

Să luăm acum spre comparaţie un colorant pe care personal nu-l găsesc foarte atrăgător tocmai datorită prejudecăţii că este un compus artificial, şi nu natural: tartrazina (E 102). Câtă tartrazină poate consuma cineva în Europa? Cel mult 500 mg într-un kilogram de aliment (dar cantităţile utilizate în mod obişnuit sunt mult mai mici – până la 25 mg pe litru de băutură şi între 10 şi 220 mg pe kg de aliment). Iar în Marea Britanie s-a estimat că o persoană consumă cca 21 mg pe zi. Cât de toxică este însă tartrazina? Datele disponibile sugerează că mult mai puţin decât solanina. Administrând-o la şobolan, pentru a omorî 50% dintre animale trebuie o doză mai mare de 2000 mg/kg corp (la solanină, doza necesară era de cca 590 mg/kg corp).

Un studiu efectuat pe câini, cărora li s-au administrat doze de 250 mg/kg corp şi 500 mg/kg corp timp de doi ani, nu a detectat efecte adverse asociate tartrazinei. Nivelul zilnic acceptabil, determinat de autorităţile europene pentru om, este însă mult mai mic (7,5 mg/kg corp) decât nivelurile mult mai ridicate la care tartrazina s-a dovedit sigură la animale. Analize asemănătoare pot fi făcute pentru alţi aditivi. De fapt, cei mai mulţi dintre noi nu avem nevoie să le facem, pentru că experţii europeni au făcut analize de acest gen, însă mult mai amănunţite pentru fiecare substanţă inclusă pe lista E-urilor, iar datele sunt reevaluate periodic în lumina noilor descoperiri ştiinţifice. Astfel, relativ recent, în urma unei reevaluări, Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentelor a redus nivelul zilnic acceptabil pentru trei coloranţi (galbenul de quinolină, galbenul amurg FCF şi Ponceau 4R, respectiv E 104, E 110 şi E 124).

Vom continua într-un articol viitor discutarea temei, focalizându-ne în special asupra unora dintre cele mai blamate E-uri, separând faptele de mituri şi punând riscurile potenţiale în perspectivă.


[1]       www.e-uri.ro
[2]     O dezminţire poate fi accesată în prezent pe website-ul Institutului la www.igr.fr/?p_id=12
[3]     Cu multe secole în urmă, un înţelept din Biblie îşi sfătuia cititorii să nu spună: „Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?“, dovadă că, şi atunci, unii oameni, cel puţin, vădeau această tendinţă de a idealiza trecutul.
[4]     Freidberg, Susanne, French Beans and Food Scares: Culture and Commerce in an Anxious Age, Oxford University Press, New York (NY), 2004, capitolul 2: Feeding the Nation.
[5]     Guldberg, Helen, Reclaiming Childhood: Freedom and Play in an Age of Fear. Routledge, Abingdon (UK), 2009, p. 31
[6]     Shapiro, Rose, Suckers. How alternative medicine makes fools of us all, Harvill Secker, Londra, 2008, p. 105
* Articolul a fost publicat în revista tipărită în mai 2012.