Să ne vaccinăm copiii? Este una dintre dilemele actuale ale românilor. Cert este că numărul celor care refuză vaccinul este în creștere. În replică, statul are intenţia de a impune vaccinarea, ca formă de prevenire a epidemiilor. Pe de altă parte, românii nu prea au încredere în autorităţi. Cercul vicios deja este format, însă cum va fi el fisurat?

Statul pregătește un proiect de lege prin care să facă obligatorie vaccinarea. În opinia decidenţilor politici, măsura ar fi justificată. În primul rând, datele de la „firul ierbii” indică o situaţie catastrofală. De exemplu, vaccinarea contra ROR (rujeolă, oreion, rubeolă) a scăzut în România până la sub 80% în unele zone, în anul 2014. Această situaţie survine în condiţiile în care Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă o imunizare de 95%. Confruntaţi cu această problemă, reprezentanţii Ministerului Sănătăţii avertizează că există riscul de izbucnire a unor epidemii.

Și alte ţări confruntate cu situaţii similare au recurs la măsura obligativităţii. În Franţa, Germania, Polonia, schema de vaccinare e obligatorie și cuprinde mai multe vaccinuri decât în România. În Franţa, încălcarea obligaţiei de vaccinare se pedepsește cu amenzi de până la 30.000 de euro și închisoare de până la 2 ani. Ce ar fi ca în România să se întâmple la fel? Se pare că o măsură similară este iminentă (probabil, cu nuanţele de rigoare), dar este și oportună?

Vaccinarea, un fel de paria pentru părinţi

Există un complex de factori care au concurat la această stare de fapt, plecând de la discontinuităţile în aprovizionarea cu vaccin (responsabilitatea fiind a Ministerului Sănătăţii) și continuând cu modul în care se face informarea societăţii civile. În suita de explicaţii pot fi integraţi inclusiv factori de ordin religios, care se împletesc cu cei psihologici.

Multe dintre campaniile antivaccin au devenit de câţiva ani vizibile în spaţiul mediatic, multe fiind realizate de ONG-uri ortodoxe. Cea mai cunoscută dintre ele este Provita. Acuzată că ar orchestra aceste manifestări de opoziţie, BOR a replicat susţinând că „cei implicaţi în campaniile anti-vaccinare (în cea mai mare parte, mireni) au făcut-o în nume propriu, fără acordul Bisericii Ortodoxe Române”, a declarat pentru HotNews reprezentantul Patriarhiei Romane.

Atitudinea de refuz este alimentată și de tendinţa explicit manifestată de autodidacticism în chestiuni de ordin medical. Nu este un caz singular în dreptul românilor. Aproape trei sferturi dintre locuitorii acestei planete (72%) utilizează internetul pentru a căuta informaţii medicale. Însă, în cazul românilor, predispoziţia pare să fie ceva mai accentuată. Jumătate din cele mai frecvente 10 căutări pe Google în limba română în 2014 au fost de termeni medicali. Poate că nu este rău. Aceasta înseamnă că majoritatea românilor doresc să fie informaţi. Însă sursele de informare sunt și credibile? Au întotdeuna un suport știinţific?

De exemplu, un părinte susţine că este împotriva vaccinurilor fiindcă „toate au în compoziţia lor mercur și aluminiu, o combinaţie fatală, care de cele mai multe ori dă probleme de sănătate copiilor, iar în cazurile mai grave, autism”. Pe de altă parte, o mamă consideră că intervine și o doză de conspiraţie suprapusă peste informarea insuficientă. Susţine că „e o afacere, nu suntem informaţi, nu știm ce e bine, ce e rău. Simt doar că e o mișcare care nu e neapărat în favoarea copiilor noștri”. Există și atitudini mai radicale, care mizează excesiv pe componenta stilului de viaţă și pe eliminarea oricărei intervenţii medicale. Astfel un părinte susţine că „sănătatea nu poate veni niciodată din pilule și injecţii. Sănătatea vine din echilibru interior și alimentaţie sănătoasă”.

Sunt doar câteva dintre poziţiile adoptate de mulţi părinţi, justificate diferit, dar care contribuie împreună la o stare de fapt căreia decidenţii politici trebuie acum să îi facă faţă și pentru care să identifice soluţii.

Neîncrederea, prietena bună a românului

Un jurnalist HotNews a surprins profunzimea cumulului de factori care se combină în conturarea acestei opoziţii. „Părintele anti-vaccin din România este o victimă. Victima unui spaţiu public dominat de conspiraţii şi de zvonuri. A unei bresle medicale conduse pe principii feudale, în care profesorul e prinţul şi pacientul e iobagul. A unui sistem medical public în care e tot mai greu să ai încredere. Încrederea – acest ingredient esenţial în medicină.” Cu alte cuvinte, cetăţenii amatori de conspiraţii, medicii care se simt comod în postura de stăpâni ai pacienţilor, decidenţii politici care hotărăsc în numele tuturor formează un tot unitar la baza căruia domnește neîncrederea reciprocă.

În această privinţă, poate fi invocat studiul recent despre psihologia poporului român, al profesorului Daniel David, de la Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj. Concluzionând pe marginea datelor știinţifice culese, el afirmă că una dintre trăsăturile definitorii ale românilor este neîncrederea cronică, inclusiv în dreptul cunoscuţilor. De aici și până la lipsa de încredere într-un întreg sistem este doar un mic pas. În plus, neîncrederea mai este accentuată și de viciile unui sistem medical în care cazurile de malpraxis oripilează opinia publică, iar industria farmaceutică dă prea puţin senzaţia că este preocupată de binele cetăţeanului.

În consecinţă, s-au acumulat frustrări și foarte multă neîncredere. Statul nu întrevede decât o singură soluţie: legiferarea obligativităţii. Cu alte cuvinte, se conturează sentimentul că neîncrederea se poate dilua prin invocarea forţei. Chiar dacă alte state au recurs la aceeași măsură, au făcut-o pe un alt fond și cu un alt nivel de educaţie civică a cetăţeanului. Importul de metode poate că nu este cea mai recomandabilă soluţie, atâta timp cât cel care o face are propriile probleme de imagine. Altfel situaţia în sine seamănă destul de mult cu replica lui Lăpușneanu: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu.”

DISTRIBUIE: