Un medic de la Spitalul de Arși din București a apelat la jurnalistul Cătălin Tolontan, faimos pentru munca sa ca jurnalist de investigaţii, pentru a declara sub anonimat că victimele de la Colectiv nu au murit din cauza arsurilor sau a intoxicaţiei, ci „au murit cu zile”, din cauza infecţiilor intraspitalicești. Interviul a fost publicat pe blogul lui Tolontan, iar presa a explodat.

Adrian Stănculea, șef secţie ATI la Spitalul de Arși, a ieșit în faţă să recunoască povestea: „E posibil ca toţi să fi murit de infecţii, dar acestea sunt lucruri pe care nimeni nu a vrut să le audă!” Mai mult decât atât: „Infecţiile luate în România i-au afectat și pe cei plecaţi. Un pacient transferat în Anglia a murit. Și, în ziua în care a murit, i-am găsit hemocultura pozitivă rămasă acasă.” Din cauza asta a murit sau din cauză că organismul a fost prea slăbit pentru a face faţă unui astfel de drum? NIMENI nu știe. O hemocultură pozitivă nu înseamnă automat infecţie activă, ci poate să indice doar colonizarea bacteriei în organism. „Dacă bolnavul moare în primele 5 zile, nu pot să-l declar cu nosocomială, pentru că infecţia nu a avut timp să se manifeste şi să intre în sepsis. Arşii mari oricum au un risc mare de infecţie”, spune tot dr. Stănculea.

În cazul de faţă, în care riscăm decapitări politice în stânga și în dreapta, unele meritate și altele poate nu, trebuie să înţelegem niște lucruri foarte clar. Unul este că spitalele sunt locuri unde există o floră microbiană aparte, din cauză că acolo vin oameni bolnavi, oameni deja infectaţi cu bacterii și viruși care sunt descoperiţi abia după internare, în multe cazuri, și că aparatura medicală nu poate fi sterilizată într-o așa măsură încât să ducă la eradicarea lor, niciunde în lume.

În al doilea rând, când vine vorba despre „marii arși”, trebuie să înţelegem că „este vorba de pacienţi al căror organism a fost supus la un stres foarte puternic și în aceste condiţii se descarcă cantităţi foarte mari de hormoni de stres și mediatori chimici care influenţează toate funcţiile organismului. Scăderea capacităţii de apărare generată de combustie și aceste perturbări neurohormonale scad capacitatea de apărare, astfel încât oganismul este extrem de vulnerabil la orice fel de agresor din mediul extern. În condiţiile acestea, chiar și o floră microbiană saprofită (n.r. microbi care se găsesc în mod normal în organism) poate să devină patogenă”, a explicat un medic primar generalist pentru Semnele timpului. Mai clar, și dacă pacientul ar fi scos din spital și dus acasă, unde nu există flora microbiană caracteristică mediului intraspitalicesc, și ar fi stat în izolare, tot ar fi existat un risc mare de infecţie și deces. Ce ar fi însemnat o mutare imediată într-un spital din afara ţării? Dr. Stănculea spune că a discutat cu familiile persoanelor afectate și le-a explicat: „condiţii ceva mai bune de izolare”. Însă stresul unui astfel de drum pentru un pacient cu un asemenea grad de politraumatism înseamnă risc crescut de deces, ori pe loc, ori la scurt timp după, din cauza agravării stării de sănătate în urma stresului cu drumul.

Marius Frăţoaică este una dintre victimele din Colectiv care a ajuns viu în străinătate, fiind transportat după 10 zile de la tragedie. El a ajuns în Norvegia, unde se află și în prezent. Într-un interviu pentru un post de televiziune norvegian a declarat că, probabil, dacă ar fi rămas în România „și-ar fi pierdut mâinile.” Poate că are dreptate și poate că eforturile supraomenești făcute de sora sa pentru a-l duce într-o ţară civilizată l-au salvat. Dar adevărul este că nu știm dacă este așa sau nu, iar incertitudinea aceasta este, de fapt, ceea ce ne omoară – nu știm dacă putem avea încredere în sistem sau dacă sistemul ne va omorî și ne va băga sub preș. Problema și mai mare este că nu putem afla. În momentul de faţă nu avem decât un război între cifrele impecabile de care se bucură România la capitolul infecţiilor intraspitalicești între spitalele din Europa, declaraţiile unor medici care spun că nu este așa și investigaţiile lui Vlad Mixich, care arată discrepanţa dintre cifrele perfecte și starea deplorabilă în care se află multe spitale din România, fără a oferi însă probe concrete, ci doar concluzii, de bun-simţ de altfel, ale unora dintre cei prinși în sistemul medical românesc.

De exemplu, Ladislau Ritli, fost ministru al sănătăţii, mărturisea că în spitalul orădean în care lucra în 2013, când s-a făcut ancheta jurnalistică, rata infecţiilor nosocomiale era fals raportată: „Ea nu atinge 1%, dar știm foarte bine că este fals. Ce nu știm este de ce nu se raportează corect. Probabil de frică, din necunoaștere, din dezinteres.”

Problema este că a observa discrepanţa de la cer la pământ dintre un spital din Hunedoara sau din Bistriţa, unde prevalenţa infecţiilor era de 0,01%, și un spital din orice ţară civilizată a Europei, care avea o medie de 5,7%, nu este același lucru cu a demonstra un fals într-un raport. Alt exemplu: dr. Sergiu Sângeorzeanu, de la Spitalul Judeţean din Miercurea Ciuc, spunea că se recoltează probe de pe suprafeţe, de pe instrumentar, de la personalul medical, pentru a se vedea dacă se respectă protocoalele de curăţenie și igienă, probe care sunt trimise la un laborator privat, de unde vin înapoi cu rezultate perfecte. Doar că „se vede că sunt deficienţe în toate ariile”. Prin urmare, concluzia jurnalistică este că laboratoarele falsifică rezultatele pentru bani. Problema e că „nimeni nu poate verifica dacă laboratorul privat din curtea spitalului a efectuat corect testele solicitate sau dacă le-a efectuat vreodată”, deci pe ce se bazează concluzia, mai mult decât pe observaţii de bun-simţ? Ceea ce nu înseamnă că Mixich nu are dreptate sau că investigaţia nu are valoare. Înseamnă, pur și simplu, că la fel cum miracolele României sunt „doar pe hârtie”, probele contrare sunt doar în capul celor care au ochii deschiși și le văd. Cum le traducem și pe ele pe hârtie, când nici măcar la nivel european nu se mișcă lucrurile prea mult?

Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (ECDC), de la Stockholm, este singurul care colectează şi publică date cu privire la infecţiile provocate de bacteriile cu cea mai crescută rezistenţă la substanţele antimicrobiene din spitalele de acuţi, iar ultimul studiu relevant analizează perioada 2011-2012, în care România a ieșit foarte bine, cu o incidenţă de 2,8%. Cu toate acestea, în toate graficele, România apare cu două steluţe (**), care înseamnă că undeva în josul paginii scrie că a fost extrem de prost reprezentată în studiu, cu doar 2% din numărul total de spitale de acuţi din ţară participând la studiu. În plus, studiul își cam pierde relevanţa când se realizează faptul că o comparaţie între ţări trebuie să ţină cont de indicele de complexitate a cazurilor incluse, reprezentativitatea datelor, intervalele de încredere pentru procentele de prevalenţă a IN şi validitatea datelor raportate de fiecare ţară”. În România, am văzut cum stăm cu validitatea datelor raportate (dar doar am văzut). În alte cuvinte, nu se poate face, de fapt, niciun clasament european pentru a putea afirma, fără nicio umbră de îndoială, că în Norvegia e mai bine decât în România. Revenim, din nou, la ceea ce au observat unii și alţii și ce ne dictează bunul-simţ. În plus, nu este normal să comparăm felul în care a tratat un spital din o anumită ţară un caz venit din România cu felul în care s-au tratat aici zeci de cazuri deodată. Comparaţie se poate face doar când un dezastru de același dimensiuni și caracteristici s-ar întâmpla într-una din ţările civilizate ale Europei.

Acum, bunul-simţ ne dictează să cadă niște capete. Ale cui să cadă, nu știu. Am un deget arătător și trebuie neapărat să îl îndrept spre cineva. Cifrele nu mă ajută, pentru că sunt pline de lacune. Probe incriminatorii nu sunt. Declaraţiile sunt bazate pe bunul-simţ, care nu are putere judiciară. Avem nevoie să înţelegem cât din efortul medical depus pentru victimele de la Colectiv a fost contracarat de indeciziile unor oameni politici. Părinţii au nevoie să înţeleagă de ce copiii lor au fost scriși și apoi șterși și apoi scriși din nou pe listele de transferabili la spitale din afară și pe ce bază s-au ales aceste spitale și de ce s-a întârziat atât de mult acest proces, când orice oră conta. Cu toţii avem nevoie să știm de ce la o dezbatere cu decizie medicală participa și ministrul sănătăţii, care se întreba doar cât costă tratamentul în afara ţării. Poate este normal să fie așa, poate nu. Dar avem nevoie să știm aceste lucruri pentru a ne regla propriul comportament și propria atitudine faţă de societatea românească, faţă de medicii români, faţă de politicienii români. Trebuie transparenţă, trebuie anchete și trebuie dovezi înainte să cerem să cadă niște capete. O curte de justiţie este obligată să acorde prezumţia de nevinovăţie până la proba contrarie, chiar și în ciuda bunului-simţ. Publicul nu este obligat să facă nimic din ce nu vrea să facă. Câteodată vedem beneficiul acestei reguli, alteori ne face să ne simţim neputincioși în faţa unui rău nespus de mare. Cu toate acestea, încă nu s-a inventat o regulă mai bună.