Ah, gustul unei cruste de carne de pui, prăjită până când devine ca o bucăţică de vis frumos: aurie, cu colţurile crocante, caramelizate de o grăsime dulce, care se frânge în dinţi eliberând un abur aromat care îţi intră în nări și îţi îmbată neuronii. O secundă de împlinire totală, care unge deopotrivă sufletele ţăranilor și pe ale președinţilor, o Nirvana a iubitorilor de carne, suspendată undeva între binecuvântare și blasfemie. Plutarh se întreba, însă, acum aproximativ 2.000 de ani, dacă este moral ca, „doar pentru plăcerea de a avea o dată gura plină cu carne, să privăm un suflet de soare și lumină și de acea bucăţică de timp și viaţă” de care are dreptul, prin naștere, să se bucure.

Există multe motive pentru a consuma carne și cel puţin tot atâtea pentru a renunţa la acest obicei. Drumul de la primul obicei la al doilea este pavat cu obiecţii dintre cele mai felurite și cu personaje care te vor face să îţi pui întrebări pe care nu ţi le-ai pus până acum.

Unul dintre aceste personaje este Vlad. În beciul casei sale, Vlad duce animăluţe pe care le prinde în capcană, le chinuie și în final le omoară. Din alte puncte de vedere, Vlad e un băiat normal, iubitor, iar obiceiul său nu îi afectează relaţionarea cu oamenii. Întrebat de ce face asta, Vlad spune că îi place, că e amuzant. Reacţia cuiva faţă de fetișul lui Vlad este direct proporţională cu valoarea morală pe care oamenii le-o acordă animalelor. Cât timp ea există, deși nu este egală cu valoarea morală intrinsecă fiinţei umane, atunci există și o reacţie negativă faţă de actele care provoacă suferinţă animalelor. Aceasta este principala problemă dezbătută de vegetarieni și de iubitorii de carne.

 Obiecţia 1: Animalele nu au valoare morală

„Animalele nu au conștiinţă și raţiune. Ele nu se întreabă care este sensul vieţii și leul nu are mustrări de conștiinţă după ce omoară gazela. Prin urmare, animalele sunt fiinţe amorale și, printre altele, numai bune de mâncat.” Acesta ar fi un argument de bază al celor care nu văd nicio problemă în a omorî o altă fiinţă vie, cât timp e patrupedă și poate fi mâncată. Problema majoră a acestui argument este că animalele nu sunt singurele fiinţe care nu au capacitatea să își pună întrebări cu privire la propria existenţă. Bebelușii, persoanele senile sau care suferă de o afecţiune mentală gravă intră și ele în această categorie. Dacă am urma această dihotomie, logic ar fi să susţinem că nici aceste persoane nu au vreo valoare morală. Ba mai mult, dacă ne-am fi născut într-o cultură a canibalismului, poate că ar fi fost pe aceeași farfurie cu animalele pe care le mâncăm zi de zi. Dacă cineva ar spune că nu este același lucru, fiindcă valoarea acestor persoane constă în iubirea pe care cineva ar avea-o pentru ele, atunci trebuie să ne întrebăm cum rămâne cu oamenii care nu au pe nimeni să le pese de ei, cu bătrânii și copiii abandonaţi, cu persoanele care rămân fără casă și cu aurolacii. Și dacă lumea ar fi atât de bună, încât să existe doar o singură persoană care să nu aibă pe nimeni care să o iubească, conform acestui raţionament, acea persoană ar fi mai degrabă demnă de ucis decât să i se acorde vreo valoare morală. Desigur, „nu trebuie să te gândești la vaci în aceeași manieră în care te gândești la oameni. Dar trebuie să explici de ce crezi că este permisibil să îi faci unui animal ceva ce nu crezi că este permisibil să îi faci unui om. În cazul oamenilor contează suferinţa lor, dar contează, de asemenea, și fericirea lor. Același lucru ar trebui să fie valabil și în cazul animalelor”, explică Jeff MacMahan, profesor de filozofie morală la Universitatea Oxford.

Dar au animalele capacitatea de a nutri așteptări și de a se bucura de împlinirea lor? Cercetătorii de la Universitatea Cambridge au făcut un experiment pe viţei de un an pentru a vedea dacă aceștia prezintă capacitatea de a învăţa, dar și de a se bucura că au învăţat. În grupul de control, viţeii au învăţat să apese un buton care le deschidea un drum ce ducea la o recompensă. Știau ce buton să apese, dar nu aveau niciun control asupra momentului în care se deschidea poarta. Erau interesaţi să ajungă la recompensă, dar altfel se comportau normal. Un al doilea grup de viţei avea și control asupra porţii. Dacă apăsau butonul corect, poarta se deschidea mai repede și ajungeau mai repede la recompensă. Pe măsură ce învăţau care este butonul corect, păreau să se bucure de propria performanţă sărind și lovind cu copitele, comportament care le-a sugerat cercetătorilor nu doar că anticipează recompensa, ci și că sunt conștienţi și se bucură de rolul pe care îl au în a o obţine. „Există pericolul de a suprainterpreta comportamentul lor, dar acestea sunt experimente controlate, nu este vorba de ce cred eu că se întâmplă în mintea lor. (…) Există, de asemenea, dovezi anatomice. Dacă te uiţi la creierul și căile neuronale de la o vacă și le compari cu cele ale oamenilor, sunt similarităţi masive. Amigdala, cerebelumul și thalamusul, care sunt implicate, toate,  în procesarea durerii la om, se găsesc și la vite”, explică Gary Comstock, profesor de filozofie la Universitatea Carolina de Nord.

Justificarea uciderii animalelor prin invocarea diferenţelor dintre noi și ele nu are substanţă. Deși pierderea unei vieţi contează pentru om în feluri care nu contează pentru un animal, asta nu înseamnă că viaţa unui animal nu are nicio valoare pentru el, din moment ce pierderea ei înseamnă pierderea a tot ce este bun pentru el, argumentează Christine Korsgaard, profesor de filozofie la Universitatea Harvard. Există multe diferenţe importante între specii, dar ele rămân doar atât, diferenţe. Oamenii le interpretează ca superioritate faţă de animale, ceea ce nu este rău sau greșit când asta presupune și responsabilizare faţă de ele. „Este ironic ca o persoană să argumenteze că oamenii sunt fiinţe morale care își pot analiza propriile acţiuni și, prin urmare, și prin asta au o scuză să se poarte oribil cu animalele și să le omoare pentru că ele nu au capacitatea asta”, crede David Yout, profesor de filozofie și studii religioase la Universitatea din Wisconsin. Leii omoară din instinct, însă oamenii o fac conform unei alegeri conștiente, dar în dreptul căreia aplică un dublu standard – animalele pe care le iubesc, câini, pisici și alte animale de prin jurul casei, par să aibă alt statut moral faţă de animalele pe care le găsesc deja tranșate și împachetate la magazin. Dacă lumea ar fi dominată de chinezi, care au obiceiul de a consuma aproape orice, și dacă susţinem în continuare că toate animalele sunt amorale, ar trebui să fim dispuși să ne punem animalele de casă în farfurie.

 Obiecţia 2: Carnea este necesară pentru o dietă sănătoasă

„Avem nevoie de proteine! Și nu de orice proteine. Fără proteinele din carne, s-ar alege praful de corpul omenesc”, argumentează unii. Ar trebui ca aceștia să îi spună asta lui Mike Tyson, Martinei Navratilova, lui Andrei Roșu, singurul român care a trecut Canalul Mânecii înot, și altor zeci de olimpici și atleţi de performanţă care sunt vegetarieni. „Ideea că avem nevoie de produse animale în alimentanţie este, fără echivoc, falsă. Este deja recunoscut de aproape fiecare organizaţie profesională, inclusiv de Asociaţia Americană a Inimii și de Clinica Mayo, dar și de agenţiile guvernamentale de pe tot globul că o dietă bazată doar pe plante nu doar că poate fi perfect sănătoasă, dar este cu siguranţă mai sănătoasă decât una bogată în carne, ouă și lactate. (…) produsele animale nu mai pot fi considerate necesare pentru dieta umană”, scriu Gary Francione și Anna Charlton, profesori de drept la Universitatea Rutgers, specializaţi pe drept nonuman. Totodată, această poziţie înseamnă ignorarea zecilor sau sutelor de studii care confirmă beneficiile dietei mediteraneene, care este săracă în carne și lactate, și, de asemenea, ignorarea existenţei „zonelor albastre”, acele comunităţi unde speranţa de viaţă este foarte mare și unde dieta este preponderent vegetariană.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii le-a dat, recent, o lovitură sub centură  celor care cred că nu se poate trăi sănătos fără carne, confirmând ceea ce s-a afirmat, în diverse medii, timp de ani de zile – carnea poate cauza cancer la oameni. Un număr de 22 de experţi din zece ţări și o bogată literatură știinţifică internaţională stau la baza acestei concluzii. Carnea roșie este „probabil carcinogenă” la oameni și a fost clasificată în Grupul 2A, pe când carnea procesată, care trece prin procedee de extindere a vieţii la raft, „cauzează cancer colorectal” și a fost introdusă în Grupul 1, fiind considerată la fel de periculoasă precum formaldehida, arsenicul și tutunul. Deși iubitorii de carne susţin că fumatul, acoolul sau obezitatea sunt factori mai riscanţi pentru moartea prematură decât carnea, renunţarea la unul nu înseamnă ignorarea celorlalţi. În plus, faţă de ceilalţi factori, consumul de carne este un obicei care provoacă și un adevărat dezastru ecologic la nivel mondial.

Experţii prezic o dublare a consumului mondial de carne de porc, vită, pasăre și de alte animale de curte până în anul 2020, deși această creștere ar putea fi încetinită de recesiunea economică. Pentru a satisface creșterea cerinţei globale pentru proteine ieftine, producţia de carne a devenit din ce în ce mai industrializată. Fermele mici, cu animale lăsate să umble libere, încep să dispară în toată lumea. În prezent, la nivel global, trei sferturi din necesarul de aprovizionare cu carne de pasăre, jumătate din cel cu carne de porc și două treimi din necesarul de ouă provin din producţia industrializată, potrivit Organizaţiei pentru mâncare și agricultură (FAO).

Mai mult de două treimi din tot terenul agricol de pe glob sunt dedicate producerii de hrană pentru animalele de fermă, în timp ce doar 8 procente sunt folosite pentru a obţine mâncare pentru consum uman direct, conform LEAD, divizie a FAO care se ocupă cu analiza interacţiunilor dintre politicile guvernamentale și consecinţele de mediu ale creșterii de animale. Dacă toată populaţia planetei ar consuma câtă carne consumă lumea vestică (80 kilograme de carne pe cap de locuitor pe an), suprafaţa de teren agricol necesară pentru susţinerea acestui consum ar trebui să fie cu două treimi mai mare decât cea utilizată în prezent, afirmă Vaclav Smil, profesor de geografie și mediu înconjurător la Universitatea din Manitoba. Cercetătorii LEAD au descoperit că industria globală de animale de fermă epuizează resursele limitate de apă dulce, distruge pădurile și pășunile și cauzează eroziunea solului, în timp ce poluarea provocată de fertilizatori și fecale animale creează suprafeţe moarte în zonele de coastă și sufocă recifurile de corali. Un raport al ONU notează că, în ţările aflate în dezvoltare, este nevoie de 550 de litri de apă pentru a produce suficientă făină pentru o pâine, dar pentru a produce 100 de grame de carne de vită este nevoie de 7,000 de litri. Există, de asemenea, motive de îngrijorare în privinţa rezistenţei din ce în ce mai crescute a organismului uman la antibiotice, ca o consecinţă a faptului că industria creșterii animalelor de fermă utilizează jumătate din consumul global de antibiotice, conform LEAD.

David Pimentel, de la Universitatea Cornell, spune că, în medie, sunt necesare 28 de calorii de energie obţinută din combustibili fosili pentru a produce o calorie de proteină animală pentru consum uman, în timp ce pentru producerea unei calorii de proteină vegetală este nevoie de doar 3.3 calorii de combustibil fosil. Mai departe, Ministerul Energiei din Noua Zeelandă a socotit că o vită crescută pentru lapte produce aproximativ 75 de kilograme de gaz metan pe an, echivalentul a peste 1.5 tone de dioxid de carbon eliberate în atmosferă. Creșterea vacilor are un efect drastic asupra încălzirii mediului, concentraţia de gaz metan din atmosferă sporind cu peste 150% în ultimii 250 de ani. Un consumator de carne din Statele Unite ale Americii are un aport dublu la încălzirea globală raportat la un vegetarian și aproape triplu raportat la un vegan, conform unui studiu publicat în Climatic Change. Studiul, desfășurat la Universitatea Oxford, a contorizat dieta a 60.000 de persoane, iar diferenţa găsită în amprenta de carbon generată de dietă a fost semnificativă. Înjumătăţirea consumului de carne ar însemana reducerea amprentei de carbon cu mai mult de 35%, rezumarea la pește ar înseamna o reducere cu aproape 50%, iar trecerea la o dietă vegană ar face o diferenţă de peste 60 de procente. Variaţiile au fost atât de drastice, încât autorii studiului au sugerat că ţările ar trebui să revizuiască definiţia pentru o dietă sustenabilă. „Guvernele naţionale care au în vedere o actualizare a recomandărilor privind definirea unei diete sănătoase și sustenabile trebuie să încorporeze recomandarea de a reduce consumul de produse animale”, afirmă studiul.

 Obiecţia 3: Noi mâncăm carne de când ne știm

Ca reacţie la avertizările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, au apărut în presă păreri care susţin că acest obicei este atât de bine înrădăcinat în multe comunităţi, încât oamenii nu sunt dispuși să renunţe la el „doar așa”. Argumentul este mai degrabă unul cultural și pare să fie preponderent în ţările care consumă cele mai mari cantităţi de carne pe cap de locuitor. Un exemplu este Argentina. „Sunt conștient de pericolele pentru sănătate, dar face parte din cultura noastră”, recunoaște un argentinian care aproximează că ar consuma între 1.000 – 1.500 de grame de carne pe săptămână. Ironic este faptul că aici, primele vite au fost introduse abia în secolul XVI, de către conchistadorii spanioli, deci ar fi vorba de fapt despre un obicei destul de recent, raportat la întreaga istorie a regiunii.

În definitiv, argumentul că cineva a crescut cu o dietă bogată în carne este mai mult o explicaţie a felului în care a apărut acest obicei, nhu o justificare a pretenţiei că a mânca carne este ceva pozitiv din punct de vedere etic. În trecut, oamenii au fost crescuţi într-o cultură care dicta că persoanele de culoare și femeile erau specii umane inferioare bărbaţilor, și prin urmare nu puteau beneficia de același statut moral și de aceleași drepturi. Și astăzi sunt culturi vaste ca întindere pe glob care susţin același lucru despre femei. Cu toate astea, culturile dezvoltate, societăţile civilizate cer reformarea unor astfel de atitudini, despre care cred că aparţin unor secole întunecate. Apelul la tradiţie, cunoscut și ca argumentum ad antiquitatem sau falsa inducţie, este o eroare logică comună în care o teză e considerată corectă pentru că se corelează cu o tradiţie din trecut sau prezent. După Yout, este tipul de argument care ne-ar permite să mâncăm și oameni. Tot ce am avea nevoie pentru ca asta să fie corect din punct de vedere moral ar fi să fi fost crescuţi într-o cultură canibală.

 Obiecţia 4: Îmi place!

Un alt motiv pentru care oamenilor le este greu să renunţe la carne este simpla plăcere resimţită de papilele gustative. Unii argumentează că a-ţi îndeplini plăcerile e ceva pozitiv pentru minte și organism. „Tot ce îmi place este nesănătos – fripturile, alcoolul, drogurile și alte lucruri. Aș prefera să mor decât să renunţ la toate. Pur și simplu nu am energia să fiu fericită fără ele”, mărturisește o persoană exasperată de veștile din partea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

Principiul că o acţiune este bună doar pentru că provoacă sentimente plăcute celui care o practică este unul periculos. O persoană care susţine acest argument spune, de fapt, că orice senzaţie care provoacă plăcere este în regulă, indiferent de costul presupus. „Am avut un băieţel… M-am simţit atât de bine”, se lăuda fostul purtător de cuvânt al lanţului de fast-food Subway, Jared Fogle, investigat pentru pedofilie. Are moralitatea grade de comparaţie pentru a putea susţine că ce simte și, în consecinţă, face Fogle este mult mai imoral decât ce simte și, în consecinţă, face Vlad? Desigur, ca oameni, ne simţim mult mai lezaţi când este vorba despre un abuz asupra unui alt om decât asupra unui animal, dar asta nu arată decât că aplicăm moralitatea cu standarde duble.

Dacă l-am judecat pe Vlad și am decis că acţiunile sale sunt imorale, cum s-ar putea apăra în faţa lui cei cărora le place să vâneze? Și cu ce ar diferi acţiunea lor faţă de cea a consumatorilor de carne, care sar peste actul de vânătoare și trec direct la cel de consumare? Pe ce bază am putea justifica în faţa lui Vlad faptul că omorâm aproape 60 de miliarde de animale în fiecare an, pe glob (fără să numărăm peștii)? Dacă ar fi să comparăm doar nivelele de suferinţă provocate, cu siguranţă, cei ca Vlad sunt responsabili pentru o suferinţă infim mai mică provocată animalelor. Și atunci, nu ar avea ei dreptate să ne numească ipocriţi? Da, animalele au gust bun. Ne face plăcere să le mâncăm, și este și convenabil. Însă ceea ce nu înţeleg oamenii sau nu vor să accepte este că „plăcerea de a mânca nu este cu nimic diferită din punct de vedere moral faţă de orice alt tip de plăcere”, explică Yout.

Obiecţia 5: Am fost făcuţi să mâncăm carne

„Pentru ce au oamenii dinţi incisivi dacă nu pentru a mânca carne?” Acesta ar fi argumentul „natural”: oamenii sunt omnivori, dantura este destinată unei asemenea întrebuinţări. Acest argument ne-ar apropia, pe scara evolutivă, de animalele carnivore. Problema este că, totuși, dantura umană nu pare chiar făcută pentru acest unic scop. Oamenii nu pot mușca pur și simplu dintr-o vacă cum mușcă dintr-un fruct sau dintr-o legumă. Și nici nu pot mânca pur și simplu carnea crudă, cum fac animalele carnivore. Pentru a se apropia de această trăsătură „comună”, de fapt, oamenii trebuie să depună un efort considerabil și să gătească carnea, ceea ce automat ne îndepărtează de argumentul naturaleţii actului. Dar problema adevărată cu acest argument este că atributele noastre biologice nu au nicio relevanţă asupra felului în care ar trebui să ne trăim viaţa. Anatomia corpului uman ne dă abilitatea de a face o mulţime de lucruri, dar asta nu presupune și faptul că suntem obligaţi să le facem sau că sunt bune pentru noi, comparativ cu a nu le face. În ce privește consumul de carne, argumentele de până acum arată că atât pentru sănătatea personală, cât și pentru cea a mediului înconjurător, raţiunea ar trebui să domine peste „argumentul natural”.

Unii apelează chiar la Biblie pentru a justifica că „am fost făcuţi pentru asta”, argumentând cu un text din Geneza 1:26, care pune omul stăpân peste tot pământul și peste tot ce se mișcă pe el. Pentru unii, asta se traduce în libertatea de a folosi animalele în ce scop doresc și de a le mânca. Când vine vorba de Biblie însă, este cel mai ușor lucru să fie scoase fragmente din text și manipulate conform propriei agende. Dacă citim în continuare am vedea că, originar, hrana omului a fost bazată strict pe rodul pământului și al pomilor, chiar în ciuda dominaţiei asupra animalelor (Geneza 1:29). Scopul pentru care omul a primit în stăpânire toate celelalte fiinţe vii este relevat puţin mai târziu în text și este acela de a le păzi, adică de a avea grijă de ele. Este greu de crezut că în asta ar fi intrat uciderea lor pentru hrană. La fel, până în ziua de azi părinţii domină peste copiii lor. Asta nu justifică însă abuzarea lor.

Desigur, pe lângă pasajele biblice care sunt semnale ale faptului că omul a avut iniţial o dietă vegetariană și că trebuia să aibă grijă de animale, există și pasaje care arată că Dumnezeu a permis introducerea în dieta omului a anumitor tipuri de cărnuri. Aceasta s-a întâmplat imediat după Potop, iar mulţi interpreţi spun că a fost o necesitate derivată din faptul că trebuiau să treacă câţiva ani până când vegetaţia să își revină după ce pământul a fost inundat. Oricare ar fi răspunsul, nu presupune faptul că Dumnezeu S-a răzgândit faţă de ce crezuse iniţial că este bine, ci că este mai degrabă o concesie făcută omului. Dacă omul, în starea sa de după căderea în păcat, voia să mănânce carne, Dumnezeu a stabilit reguli pentru minimizarea efectelor negative ale acestui nou obicei, dar asta nu înseamnă că aceasta a fost dorinţa Sa. Ideea se regăsește de mai multe ori în Biblie. De exemplu, pe când israeliţii conduși de Moise se aflau în pustie, Dumnezeu le-a dat carne abia după ce aceștia au început să „cârtească” și să plângă după carnea pe care ar fi mâncat-o dacă ar fi rămas în Egipt. Dumnezeu le pregătise mană și nu a fost dorinţa Sa ca ei să mânănce prepeliţe.

În final, decizia privind ce anume ar trebui să conţină dieta este una personală, dar ar trebui să ţină cont de toţi factorii implicaţi și de toate informaţiile care ne stau astăzi la dispoziţie. Anumite preferinţe pot fi perfect legitime, în timp ce altele se dovedesc a fi complet iresponsabile atunci când încetăm să luăm în considerare doar propriile pofte și realizăm că, dacă ne lăsăm în voia acestora, nu vom face decât să apărăm o beţie a raţiunii care, altfel, ne-ar arăta foarte clar ce este bine să facem, atât pentru noi, cât și pentru următoarele generaţii.