Un tată român povestea că, după o tabără ASCOR, fiul lui s-a întors acasă cu idei „străine” despre „mântuire” și „viaţa simplă”, pe care, spre îngrijorarea părintelui, le repeta constant cu plăcere.

Tânărul a fugit la o mănăstire, unde i s-a părut lui că găsește împlinirea idealurilor sale, iar tatăl a simţit că își pierde fiul. Așa că a bătut la fiecare ușă de ierarh pe care a considerat-o relevantă pentru a-și recupera copilul. Istoria lui este extrem de proaspătă, evenimentele, relatate în cuvintele tatălui, petrecându-se în urmă cu doar un an. Însă aspiraţia pentru „viaţa simplă”, îmbrăcată sau nu în veșminte religioase, este cu mult, mult mai veche.

Curentul autosuficienţei (self-sufficiencyengl.) – adică acea stare în care existenţa cuiva nu necesită niciun ajutor, sprijin sau interacţiune – a cunoscut un veritabil boom în Occident, în anii ’70. În acea perioadă, tot mai mulţi tineri idealizau posibilitatea de a nu mai fi dependenţi de bani și de slujbele lor cu orar fix și de a se retrage undeva la ţară, unde să locuiască în case simple, admirabil gospodărite astfel încât să poată trăi din agricultura proprie și, eventual, din producţia proprie de energie din surse regenerabile.

Independenţa economică și ideologică a vieţii off-the-grid i-a atras pe mulţi, mai ales pe americani, să se alăture mișcării autosuficienţei, unii asociind-o unui trai simplu, alţii – agriculturii de subzistenţă, alţii –supravieţuirii, alţii – etosului lucrului manual, iar alţii – nevoii de comuniune cu natura. Cei mai mulţi au fost nevoiţi să apeleze în procesul lor de tranziţie la noul stil de viaţă la construcţiile autonome, la permaculturi, la agricultura sustenabilă și la energia regenerabilă. (Toţi, termeni foarte la modă în perioada când criza economică încă nu bruiase orientarea tot mai vizibilă a sectorului public și privat către comportamente responsabile faţă de mediu.)

Unii dintre „convertiţii” la viaţa simplă au riscat tot confortul vieţii în „civilizaţie” de dragul independenţei pe care și-o doreau. Și au obţinut-o în maniere mult mai dificile decât s-ar fi așteptat. Aceasta este și experienţa lui Patrick Upton (azi în vârstă de 60 de ani) care, în anii ’70, s-a alăturat unei comunităţi rurale independente, numite Laurieston Hall, din Scoţia. Bărbatul povestea pentru BBC că a luat decizia de a se muta acolo pe timpul când se instruia să devină profesor și locuia în Londra. Văzuse un simplu anunţ în revista Time Out și a fost cucerit de perspectiva de a-și revoluţiona viaţa. „Eram acolo 10 adulţi și 7 copii, toţi sub 30 de ani. Cei mai mulţi dintre noi fără niciun fel de abilităţi de agricultor”, povestea Patrick. Întregul grup s-a mutat într-un conac împrejmuit de un teren de 12 hectare, numai bun de arat. Însă entuziasmul lor nu era suficient pentru o recoltă bogată. „Prima noastră recoltă de cartofi a ieși maro și am fost cu toţii surprinși, pentru că niciunul dintre noi nu știa de filoxera. (…) Am trecut prin multe provocări trăind acolo, de la nevoia de a ne descurca cu un sistem de instalaţii din perioada medievală, până la reușita de a menţine în funcţiune un tractor. A trebuit să învăţăm tot ce avem de făcut”, istorisea bărbatul.

Comunităţile de aspiranţi la un stil de viaţă simplu au putut însă beneficia de un ajutor extrem de practic din partea unor autori precum John Seymour, a cărui carte, Self-Sufficiency, a devenit nu doar un volum-cult pentru întreaga mișcare, ci și un best-seller naţional în Statele Unite. Ghidul lui Seymour, el însuși un adept convins al migrării către viaţa la ţară, explica totul, de la cum să ari un câmp, la cum să tai un porc. „Era grozav, pentru că autosuficienţa nu era accesibilă începătorilor, la acea dată”, mărturisește Anne, fiica autorului. „Părinţii mei fuseseră novici, așa că înţelegeau ce provocări presupune [tranziţia].”

„Ne-am construit primul ţarc pentru capre bazându-ne pe cartea lui Seymour”, își amintește Patrick. „Aveam să aflăm curând cât de viclene și agile sunt. Odată au scăpat din ţarc și au mâncat din azalee, care sunt otrăvitoare. A trebuit să le fac să verse, folosind ulei cald, și să stau cu ele toată noaptea.”

Patruzeci de ani mai târziu, comunitatea din Laurieston încă reușește să se autosusţină, crescând vaci, porci, găini, albine și cultivân pe o suprafaţă acum de 135 de hectare, fructe și legume. Apa de râu le alimentează toaletele și băile, iar apa de băut o iau dintr-un izvor potabil. Își generează electricitate folosind o microhidrocentrală, iar pentru încălzire folosesc lemne din pădure. Numai că atmosfera de „obște” s-a modificat întrucâtva. Azi locatarii conacului au migrat către gospodării separate, spunea Patrick, pentru că „vor să aibă fiecare o ușă de intrare separată”.

Pentru autorul „bibliei” autosuficienţei, mutarea la ţară nu a însemnat o veritabilă simplificare a vieţii. Din contră. „Am cunoscut oameni care spuneau că tatăl meu le-a distrus viaţa”, mărturisea fiica lui John Seymour. (Între aceștia, o femeie care își lăsase soţul și copiii și se prezentase la ei la ușă cu rugămintea să îi permită să stea cu ei și să lucreze în grajd. Mama lui Anne a primit-o, însă abia după mai multe discuţii a reușit să o convingă să se întoarcă la familia ei.) Autorul își propusese să îi ajute pe oameni să se elibereze de dependenţa lor de o societate industrializată, tot mai distructivă. Crezuse cu tot sufletul în ce a scris și își pusese propria viaţă la bătaie. Seymour era un idealist, însă nu și un om de afaceri. Astfel că oricât de mulţi „ucenici” fascinaţi de filosofia lui de viaţă a avut, nu a reușit să îi coordoneze suficient de bine cât să facă să meargă micul centru rural instituit după divorţul de soţia lui. Copiii lui nu erau nici ei fericiţi cu viaţa la ţară. Anne spunea că uneori avea impresia că se născuse „doar ca să ajute pe acasă cu câte una-alta”.

Istoria lor ar putea cu ușurinţă să genereze concluzia că mai bine nu schimbăm nimic. Și că dependenţa de societate este doar un preţ mic în raport cu progresul de care beneficiem cu toţii. O astfel de concluzie presupune însă o intrare nepermisă pe tărâmul convingerilor personale, care rămâne guvernat de liberul-arbitru și de dreptul tuturor de a-și alege stilul de viaţă cel mai reprezentativ și mai în acord cu propriile sensibilităţi. Însă cuvintele lui Patrick Upton, care se consideră azi fericit într-o comunitate independentă retrasă, li se adresează și celor care nu au nici cel mai mic interes să își schimbe status quo-ul urban: „Eu gândesc în termenii auto-eficienţei, nu ai auto-suficienţei. Facem ce putem, fără să fim perfecţioniști legat de treaba asta. Că nu poţi fi perfect.” Până la urmă, a fi atent la eficienţa proprie înseamnă să ai un ideal către care să ţintești, dar să ai și realismul de a ști că ai nevoie să dezvolţi niște abilităţi pentru atingerea acelui ideal. Apoi, eficienţa presupune a avea un scop, în timp ce autosuficienţa este un scop în sine, a cărui circularitate e puţin probabil să aducă împlinire. Însă chiar mai important, spre deosebire de autosuficienţă, autoeficienţa te responsabilizează, te face conștient de consecinţele acţiunilor tale. Ascetismul, orice formă ar îmbrăca el azi, nu influenţează niciodată doar un singur om. Chiar dacă uneori poate părea așa.

DISTRIBUIE: