Istoria nu arată ca în filmele de la Hollywood. Oricât de truistică ar putea suna afirmaţia, ea încă este o surpriză, cel puţin parţială, pentru mulţi, care își imaginează că, deși istoria nu e chiar ca în filme, e totuși destul de aproape de reprezentările dramatice.

Comparaţi, vă rog, un film din anii ’60 despre Imperiul Roman cu un film similar din anii 2010. Nu este tocmai același imperiu, nu? Hainele și decorurile pot fi asemănătoare (deși sunt și aici diferenţe importante), dar mentalul colectiv și psihologia individuală reprezentate, intriga și destule detalii sunt diferite, pentru că nu reprezintă în primul rând istoria, ci epoca în care a fost realizat filmul.

Majoritatea filmelor sunt în primul rând comerciale, ceea ce înseamnă că trebuie să cuprindă elementele necesare ca să vândă cât mai bine. Apoi, sunt profund influenţate de agenda celor care lucrează la ele sau de trendurile cele mai în vogă care pot aduce filmului un plus de proximizare. Și, în timp ce se pierd minute bune din film cu scene necesare atingerii acestor scopuri, rămâne puţin pentru esenţele veritabile și durabile. De fapt, producţiile cinematografice pot să ne spună frumos povestea, captivant chiar, dar, în același timp, pot să ne alimenteze superficialitatea cu care tratăm mai toate marile subiecte.

Astăzi, majoritatea personajelor de film sunt preponderent cinice, pentru că noi suntem cinici. De multe ori vorbesc extrem de vulgar, pentru că spectatorul se așteaptă la violenţă verbală și fizică pentru a avea impresia de autenticitate. Iar la capătul celălalt al spectrului, în timp ce hiperbolizarea eroismului unor personaje istorice e marea ispită căreia îi rezistă puţini regizori, eroii devin mult mai puţin decât au fost în realitate – nu poţi dezbrăca un personaj de slăbiciunile și, în general, de complexitatea sa și a contextului vremii sale, și să nu-l sărăcești de ceea ce îl definește cu adevărat.

În esenţă, printr-o serie întreagă de stereotipii culturale, personajele, pozitive sau negative, sunt făcute să semene proiecţiilor și icoanelor sociale contemporane și proiecţiilor sau lobby-urilor importante ale momentului. De pildă, homosexualitatea apare tot mai mult în filme, suprareprezentând fenomenul, pentru că aceasta este agenda acum. Pe de altă parte, în prezent e aproape imposibil să găsești o ilustrare artistică a creștinismului istoric ca având ceva bun de oferit. Capitolele întunecate din istoria creștină ocupă toată scena. Credincioșii din alte veacuri sunt prezentaţi fie ca fanatici, fie ca superficiali, ignoranţi sau superstiţioși, fie ca atei nedeclaraţi ori oportuniști și profitori vicleni care disimulează spiritualitatea. E ca și cum nu a existat practic nimic autentic în creștinism niciodată și nicăieri, decât cu infime excepţii, care să dea o notă de credibilitate reconstituirii cinice a istoriei creștinismului. Unde sunt filmele care să exploreze ce a avut de câștigat lumea vestică de pe urma creștinismului? Sau filmele care să pună în scenă viaţa filosofilor și savanţilor credincioși ai mileniilor trecute, care credeau nu doar pentru că nu exista încă darwinismul sau știinţa modernă asociată greșit cu dovada irelevanţei credinţei?

Acest editorial nu este însă despre filme, ci despre superficializarea înţelegerii noastre cu privire la complexitatea istoriei sau a realităţii (filmele sunt doar un studiu de caz). Nu mai avem timp și nu ne mai încurajează aproape nimeni să ne facem timp să analizăm mai mult, să adunăm cu răbdare și perseverenţă detaliile care să formeze adevărata imagine de ansamblu. Astăzi, până și mass-media cea mai respectată transformă măcar parţial istoria sau actualitatea într-o formă de entertainment. Totul trebuie să arate atrăgător, să ne uimească într-un fel sau altul. Informaţia brută e doar o parte parcă tot mai mică a producţiilor media, pentru că interesul primordial nu e să se reprezinte corect istoric și statistic ceea ce s-a întâmplat în trecut sau ceea ce se întâmplă, în prezent și în ansamblu, în lume sau local.

Când încerc să pun cap la cap toate aceste observaţii, ajung să mă simt într-o lume în care perucile și fardurile elitelor europene de secol XVII, cu toată fandoseala și ridicolul lor evident astăzi, au revenit printre noi. Sub o altă formă, dar fără ca impulsul sau psihologia fenomenului să difere. Într-un fel, e logic așa. O cultură e limitată la cât pot să cuprindă elitele ei. Și rareori în istorie au fost personaje enciclopedice care să dea tonul, cu succes, căutării complexităţii, ca ţintă pentru un număr mai mare de oameni dintr-o generaţie, iar acest secol nu reprezintă o excepţie. Aparenta complexitate provenită din tehnologizare și globalizare s-a dezintegrat repede sub presiunea nevoii noastre de a ne crea o cultură în care să ne regăsim ușor și comod, una sintetică, un numitor comun al culturilor contemporane prezente în partea noastră de lume. Acest numitor comun e caracterizat cel puţin parţial de cinism, scepticism, individualism și relativism. Și de o greu de acceptat și recunoscut doză de spectacol și superficialitate. Probabil că cine citește măcar o carte bună pe săptămână va adăuga că întotdeauna a fost așa, întotdeauna au existat elite și mase, și consecinţele implicite ale acestei segregări asupra unei epoci. Da, dar dacă tot trăim în secolul cu cel mai mare acces la informaţie din istorie, nu ar fi bine să știe mai mulţi, nu doar elitele, adevărul despre noi înșine?