Lejeritatea cu care suporterii s-au încăierat prin preajma stadioanelor din Franţa ne obligă să ne întrebăm dacă nu cumva asistăm la nașterea unui nou concept. „Banalitatea violenţei” intră în normalitatea cotidiană. Aproape că nu se mai poate fără ea.

Se anticipa că terorismul va fi principala sursă de violenţă la Euro 2016. Deocamdată, celule extremiste nu au apărut pe scenă. Sperăm nici să nu o facă. Totuși nu este liniște și pace. Euro 2016 se confruntă cu un val de violenţe pe care un turneu de acest gen nu le-a mai cunoscut. Violenţele, de o duritate fără precedent, asociate unui sport care în mod insistent pretinde că se derulează în limitele fairplay-ului, nu fac decât să arate adevărata dimensiune a decadenţei umane. Se oferă astfel o ocazie de aur pentru disculparea islamiștilor setoși de sânge: nu doar ei sunt îndrăgostiţi de violenţă. Realitatea o exprimat-o sec Le Journal du dimanche: „Huliganii se invită la EURO”. „Înapoi la anii negri”, a titrat suplimentul de sport al cotidianului Daily Mail.

De unde provine această plăcere morbidă de a zdrobi oasele semenului, născut, în mod întâmplător, într-un alt perimetru geografic? În cazul bandelor de huligani care și-au pus amprenta pe atmosfera de la EURO, cu greu se poate vorbi de existenţa unui crez pentru care ar merita să te lupţi. Nu poate fi invocat nici măcar un sistem de convingeri, deși pentru mulţi fotbalul a devenit o religie. Și atunci, ce îi determină pe unii să își riște sănătatea, dacă nu chiar viaţa, în lupte cu indivizi pe care nici măcar nu i-au mai văzut vreodată la faţă?

Ura, o constantă cotidiană

Ar fi necesară o privire ceva mai profundă pentru a înţelege miza acestor dispute, care nu mai au legătură cu fotbalul. Violenţa nu izbucnește din senin, ci este rezultatul unei uri perpetue. Andre Glucksmann, cunoscut scriitor și filosof francez, evidenţia în cartea Discursul urii principala problemă filosofică a secolului al XXI-lea: „A supravieţui înseamnă a supravieţui urii… Ura există, am întâlnit-o cu toţii. La scara microscopică a indivizilor, dar şi în sânul colectivităţilor uriaşe.” Patima de a agresa şi de a nimici este rezultatul unei voinţe de a distruge de dragul distrugerii. „Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoşa resentimentului ei, tranşează totul printr-o samavolnică şi suverană ticăloşie. Urăsc, deci exist.” Astfel ura a devenit un principiu de viaţă, un reper existenţial. În consecinţă, suntem prizonierii unui discurs al urii care „lasă urme greu de acoperit, imposibil de amendat, în măsura în care efectele sale sunt cuantificabile doar în timp şi, uneori, prea târziu”, comentează un jurnalist în Dilema Veche.

De ce rușii au dat startul?

Jurnaliștii au consemnat faptul că aceia care au „organizat” ad-hoc concursul de pumni și scaune sparte au fost suporterii ruși. Evident, nici englezii nu au rămas spectatori. Ceea ce s-a întâmplat ulterior și pe alte stadioane poate fi doar efectul bulgărelui de zăpadă.

O declaraţie recentă a lui Putin (prin care încerca să condamne violenţele din Marsilia) permite sesizarea unui aspect deloc minor și plin de semnificaţie. Putin a ţinut neapărat să întrebe retoric, dar cu o nelipsită nuanţă de ironie, „cum 200 de suporteri ruşi au putut să snopească în bătaie mai multe mii de englezi”. În subsidiar, se poate înţelege tactica de minimalizare a incidentului. La fel de mirate sunt și autorităţile engleze, care, la rândul lor, nu pot înţelege cum suporterii englezi nu au putut face faţă asaltului celor vreo 150 de „huligani ruşi foarte bine pregătiţi”, după cum apreciază poliţia franceză.

Guvernul britanic crede că între huliganii ruși care au atacat fanii britanici s-ar afla trupele susţinute de Kremlin, implicate într-un nou „război hibrid”, notează The GuardianDincolo de suspiciuni și de speculaţii, un fapt pare să fie sigur: violenţa se multiplică. Este rezultatul firesc al discursului urii. Din acest punct de vedere, Putin ar avea motive de încântare. Culege ce a semănat. Ce ar fi trebuit așteptat de la cetăţenii ţării sale, înfierbântaţi nu doar de alcool, ci și de aerul naţionalismului? Inocularea ideii că toţi sunt dușmanii „mamei Rusia” își arată efectele. „În mod paradoxal, ideologia introduce ura într-o ecuaţie a fericirii”, comentează Gabriel Liiceanu, în cartea Despre ură, fiindcă „omul încadrat de o ideologie poate urî în mod liber și totodată poate fi mândru de el”. Rușii se simt împliniţi.

De ce englezii?

De ce au intrat și englezii în jocul violenţei? Răspunsul poate veni din evenimentele de la Londra, derulate în paralel cu cele din Franţa. Jo Cox „era o stea în urcare a Partidului Laburist, de opoziţie”, a comentat RFI, după atacul în care tânăra politiciană a devenit victimă. „Este momentul să calificăm moartea lui Jo Cox drept ceea ce este – un act terorist de extremă dreaptă”, a scris Juliet Samuel, editorialista The Telegraph. Și dacă ceea ce s-a întâmplat nu a fost deloc un caz extrem, ci rezultatul unei banalizări a violenţei? Nu a fost numai o crimă absurdă comisă asupra unei mame, asupra unui talent politic, ci şi un atac asupra democraţiei din Marea Britanie. „Cum s-a ajuns atât de departe?”, se întreabă jurnalistul Bernd Riegert pentru DW. Răspunsul vine de la sine: atmosfera toxică formată în jurul campaniei asociate Brexitului.

Această concluzie ne permite să ajungem și la cei care poartă vina morală cu privire la cultul violenţei ce începe să domine planeta. A spus-o tranșant Obama după masacrul din Orlando. A lăsat de înţeles că oamenii simpli de pe stradă „ne imploră să facem mai multe eforturi pentru a împiedica astfel de tragedii. Lor nu le pasă de luptele politice. Nici mie! Dar discursul public trebuie modificat! Ne aflăm într-un impas politic”, a spus Obama în discursul său. Acest deget pus pe rană este, de fapt, un deget îndreptat în mod direct spre vinovaţii din umbră. Făuritorii de ură sunt printre noi și ne transmit mesaje de la tribune politice. În rest, violenţa vine la pachet.

Poate fi și altceva?

Nu este vorba despre existenţa unei „gene războinice” vinovate de înclinaţia spre violenţă a fiinţei umane. Oricât de mult se străduiesc cercetătorii să ajungă la această supoziţie, totuși nu se poate nega influenţa discursului politic asupra acţiunilor cetăţenilor. Cele două războaie mondiale care au bântuit omenirea secolului al XX-lea au reuşit să pună între paranteze însăşi ideea de umanitate. Până unde poate merge inumanul din om? „Nenumărate instincte de ură şi de violenţă sălăşluiesc în stare latentă în inimile omeneşti”, spune istoricul Leon Poliakov, iar „învăţămintele primite, preceptele moralei pot cu dificultate să le ţină-n frâu”. Suntem oameni și suntem violenţi. Așa s-ar putea traduce înclinaţia fiinţei umane spre exerciţii de duritate. Și atunci, suntem condamnaţi la a experimenta cu toţii această „banalitate”? Nu doar huliganii încearcă să ne convingă că răspunsul este afirmativ. Aceștia sunt doar ultimii dintr-o listă lungă de vinovaţi, pentru care ura și violenţa servesc drept stil de viaţă.

„A pune ordine în conceptele fundamentale ale vieţii nu este o chestiune de pedanterie, ci un mod de a face periodic curăţenie în ograda minţii și a vieţii tale”, conchide Liiceanu, lăsând spaţiu larg introspecţiei pentru cei care ar trebui să se considere principalii responsabili atunci când violenţa scapă de sub control. Trist este că tocmai aceștia ies primii la rampă pentru a condamna ceea ce au generat.

DISTRIBUIE: