Oricât de mult ne-am ascunde, sunt zile care ne surprind cu sentimentul copleșitor că viaţa noastră, deși frumoasă și de invidiat, duce lipsă de ceva esenţial.

În loc să alunge acest sentiment, așa cum facem majoritatea dintre noi, Samuel Bistrian a renunţat la serviciul lui foarte bine plătit și a adus la viaţă o idee care i-a produs mai multă satisfacţie decât și-ar fi putut imagina.

„Domnu’, îi dai și luʼ frate-meu 34?”

Roșii, albastre sau galbene, cizmele de cauciuc ale lui Samuel sunt purtate de zeci de mii de copii săraci din toată lumea. Călduroase și rezistente, acestea sunt o adevărată comoară pentru toţi acei copii din localităţile rurale unde noroiul și frigul trec dincolo de încălţămintea ieftină pe care părinţii pot să le-o ofere. Privind la bucuria copiilor atunci când le oferă cizmele tricolore, Samuel își amintește de propria copilărie.

Samuel Bistrian s-a născut în Benești, un sat din judeţul Arad, și este al nouălea într-o familie cu 12 copii. Oricât ar fi încercat, părinţii lor nu reușeau să întreţină familia și Samuel își amintește că nu aveau hainele de care aveau nevoie şi că mergeau de multe ori la culcare flămânzi. Ziua în care a primit prima lui pereche de cizme de cauciuc a fost memorabilă. Erau portocalii, decolorate de atâta purtat, pentru că fuseseră ale fratelui lui, dar nu conta. Important era că putea să se joace sau să muncească la câmp fără să se ude la picioare.

Viaţa familiei lor a luat o altă întorsătură după Revoluţie, când au reușit să emigreze în SUA cu ajutorul unor cunoștinţe din Chicago. Samuel avea atunci opt ani. S-au mutat de câteva ori, din Chicago în Tennessee şi apoi în Texas, unde au rămas într-o locuinţă oferită de organizaţia Habitat pentru Umanitate. Nu a fost ușor deloc, dar copiii fuseseră învăţaţi de părinţi să fie responsabili și darnici. Din puţinul lor, le trimiteau prietenilor rămaşi acasă haine şi încălţăminte.

Prima dată când s-a întors în România avea 18 ani, era student și lucra pentru o companie aeriană. Își amintea puţine lucruri despre ţara natală, dar limba nu o uitase. A vizitat mai multe locuri și a rămas impresionat de frumuseţea lor. Cu toate acestea, o întoarcere definitivă nu era în planul său. La 25 de ani, Samuel trăia din plin visul american. Se căsătorise, tocmai își cumpărase o casă și avea o loc de muncă de invidiat: era managerul magazinului de blănuri al brandului exclusivist Neiman Marcus. Din exterior, părea că nu mai duce lipsă de nimic. Copilul flămând și desculţ era demult lăsat în urmă.

La interior însă, lucrurile erau complet diferite. „Mă simţeam atât de gol sufletește. Mă gândeam că viaţa trebuie să fie mai mult decât atât.” Nu știa însă în ce direcţie să se îndrepte și ce să facă pentru a umple acel gol.

Ziua în care a primit prima lui pereche de cizme de cauciuc a fost memorabilă. Erau portocalii, decolorate de atâta purtat, pentru că fuseseră ale fratelui lui, dar nu conta. Important era că putea să se joace sau să muncească la câmp fără să se ude la picioare.

Ideea care i-a schimbat viaţa a venit de la un producător de pantofi. La fiecare pereche vândută, acesta dona o pereche oamenilor nevoiași. Când l-a întâlnit pe Blake Mycoskie, fondatorul companiei nonprofit care făcea acest lucru, Samuel și-a amintit de prima lui pereche de cizme de cauciuc. S-a gândit la copiii care îngheţau de frig la fel cum suferea el pe vremuri şi a decis să deschidă o afacere de tipul buy-one-give-one (cumpără una donează una). A mers cu un prieten în China pentru a găsi o firmă care să producă cizmele, iar cu ajutorul unei prietene a creat designul şi numele. Aşa s-au născut Roma Boots. Ideea numelui a venit de la cuvântul spaniol amor (dragoste), care scris invers se potrivea şi cu România, ţara lui natală, dar şi cu cei pe care voia să-i ajute, în principal copii rromi. Preţul unei perechi de cizme era între 40 şi 90 de dolari, iar la fiecare pereche vândută, una era fabricată pentru un copil nevoiaş.

Din păcate, lucrurile au mers foarte rău la început şi, în scurt timp, a acumulat multe datorii. Dar nu a renunţat la visul lui. A lucrat 17 ore pe zi, şi-a vândut maşina şi alte lucruri de valoare pe eBay şi a început să trăiască mai simplu pentru a strânge mai mulţi bani. Cu eforturi susţinute, în anul 2010 primul lot de cizme a ajuns în România, în judeţul Călăraşi. Încântarea copiilor şi bucuria cu care au fost primite cele 5.000 de perechi de cizme i-au dat curajul de a merge mai departe.

Chiar dacă nu a făcut niciodată reclamă iniţiativei lui, ideea lui Samuel a devenit faimoasă în Dallas, oraşul lui de reşedinţă. Prietenii pe care şi-i făcuse la Neiman Marcus nu au stat degeaba, ci au ajutat fiecare cum a putut. Datorită lor, afacerea a ajuns să fie susţinută de superstaruri, care au dus mai departe în presă povestea cizmelor. Brad Garret, Alison Sweeney, Laura Bush – sunt doar câţiva dintre cei care l-au ajutat să facă Roma Boots cunoscute printre americani.

Încântarea copiilor şi bucuria cu care au fost primite cele 5.000 de perechi de cizme i-au dat curajul de a merge mai departe.

A doua călătorie în România l-a conştientizat de faptul că, deşi ajutorul lui era important pentru acei copii, nu avea să le fie de folos pe termen lung. A început, prin urmare, să se implice în facilitarea educării copiilor din acele comunităţi. A vorbit cu primari, a renovat sau construit săli de clasă şi a adus materiale didactice pentru copii. Atunci când lucrurile au mers şi mai bine, a decis să ajute copii şi din alte ţări. Astăzi, cizmele lui Samuel au ajuns la peste 30.000 de copii din 25 de ţări, precum Republica Moldova, Nepal, Honduras sau Guatemala.

Astăzi, dorinţa lui Samuel este să motiveze pe cât mai mulţi oameni să aibă iniţiativă, să schimbe acele lucruri care au un ecou în sufletul lor. „Au nevoie de un fel de scânteie. Ca să înceapă, să poată vedea că pot să facă ceva. Eu mult timp am crezut că nu pot. Dar, da! Oricine poate să facă ceva. Are nevoie doar de iniţiativă.”

Pentru că, aşa cum rezumă el frumos, „fiecare persoană, la sfârșitul vieţii ei, meditează și se întreabă: A avut viaţa mea vreun sens? Am lăsat urme în această lume? Eu, când văd ceea ce pot să fac, chiar și pentru un singur copil, mă umplu de o bucurie pe care nu o pot explica.”