Când a realizat că bebelușii din orfelinatul pe care îl vizita nu plâng, s-a mirat. Însă când a înţeles că nu plâng pentru că și-au dat seama că oricum nu le vine nimeni în ajutor, și-a găsit vocaţia.

Ștefan Dărăbuș lucrează în domeniul protecţiei copilului din anul 1999, deși funcţia pe care a avut-o încă de la începutul carierei a fost aceea de „chirurg de sistem”. Convins fiind că un copil instituţionalizat în România este privat chiar și de un minimum de avantaje pe care i le-ar aduce un cămin cu părinţi-surogat iubitori, Dărăbuș și-a permis să vorbească împotriva sistemului. Mai mult chiar, a venit cu soluţii radicale, dar sustenabile, cum ar fi implementarea unei reţele de case de tip familial care să înlocuiască diverse instituţii-fantomă și să le asigure copiilor orfani un mediu cu adevărat propice dezvoltării, nu doar un acoperiș deasupra capului. O speranţă și un cămin. Astăzi, conduce organizaţia neguvernamentală Hope and Homes for Children România (HHC – Speranţă şi Cămin pentru Copii) din poziţia de director regional pentru Europa Centrală și de Sud.

Ștefan Dărăbuș (Foto: HHC)
Ștefan Dărăbuș (Foto: HHC)

Ștefan Dărăbuș s-a încăpăţânat să creadă că schimbarea este posibilă. Că nu este o utopie să ai ambiţii înalte pentru copiii instituţionalizaţi și că, deși sunt orfani, acești copii au totuși dreptul să se simtă iubiţi și protejaţi. Nu a fost ușor, însă dincolo de obstacolele birocratice pe care le are de înfruntat orice temerar care se pronunţă împotriva status-quo-ului, Ștefan Dărăbuș a avut de înfruntat și dileme pe care mulţi abia acum le descoperă. Pe câteva dintre ele l-am invitat să le destructureze în limita unui scurt interviu ST.

ST: Se susţine teza că interesul superior al copilului înseamnă să pui dreptul lui de a nu fi lovit (deloc) mai presus de nevoile sale legate de prezenţa și de atmosfera familiei?

Familia este centrală atunci când vorbim despre interesul copilului, dar interesul superior al copilului precede toate celelalte considerente. În cazul în care interesul copilului nu este respectat, în mod categoric se impun măsuri prin care integritatea fizică, emoţională și psihică a copilului să nu fie afectată.

Totuși, deși întrebarea dumneavoastră cere un răspuns tranșant, atunci când vorbim despre copii, merită să recurgem la empatie, la înţelegere, la atenţie și chiar la flexibilitate. Atunci când se impun, intervenţiile trebuie să se facă prin respectarea procedurilor și a legislaţiei în vigoare, cu obligativitatea ca intervenţiile din partea factorilor abilitaţi să nu genereze un alt abuz asupra copilului. Însă chiar și atunci când există doar suspiciunea oricărei forme de abuz, se impune separarea victimei de abuzator, chiar dacă acesta este părintele. Pe lângă separarea de abuzator, sunt necesare o serie de măsuri care se derulează concomitent, fiind vorba despre sprijin și consiliere pentru copil, despre asistarea și includerea părinţilor într-un program specific, care să aibă ca rezultat luarea celei mai bune decizii pentru bunăstarea copilului.

ST: Cât contează factorul biologic în relaţia dintre părinţi și copii? Sau e complet irelevant și contează doar atașamentul?

În căutarea răspunsului la această întrebare, ţinem seama de context, de antecedente, de calitatea persoanelor implicate și de experienţele proprii. Discuţia despre ponderea biologicului și a atașamentului impune nuanţări.

Am să dau un exemplu, lucrând cu copii și tineri din sistemul de protecţie: unii dintre aceștia, deși își cunosc părinţii care încă îi caută, refuză să mai păstreze legătura cu ei și chiar găsesc diferite motive să nu îi întâlnească sau să nu meargă la locuinţa acestora. În același timp însă, foarte mulţi copii continuă să viseze la clipa revenirii în familie, chiar dacă părinţii au avut un comportament abuziv și poate chiar continuă să manifeste dezinteres și indiferenţă.

Sunt și situaţii în care copilul crescut într-o familie de asistenţi maternali vreme de mai mulţi ani, mutat într-o casă de tip familial (uneori pentru că acesta a acuzat prea multe constrângeri sau reguli din partea asistentului maternal, deci, o posibilă formă de abuz), ajunge ulterior să se raporteze la asistentul maternal ca fiind „mami” sau „tati”, ca urmare a atașamentului dezvoltat faţă de acesta.

Personal, consider că, în momentul în care o situaţie familială necesită o intervenţie, noi, adulţii, suntem în pericol, fără să vrem, să deschidem porţi către posibile viitoare situaţii de abuz asupra copilului, din păcate.

Într-o lume ideală, aceste discuţii nu ar trebui să aibă loc, pentru că viaţa, siguranţa și integritatea unui copil sunt mai preţioase decât orice alt lucru.

ST: Din practica din România, cum se vede relaţia dintre nevoia de a prezerva familia, pe de o parte, și interesul copilului, pe de altă parte?

Să ne gândim ce înseamnă să ai un copil, să îl crești și îngrijești, cu câtă dragoste și cu câte eforturi (fizice, financiare, emoţionale) se întâmplă toate acestea. De aceea consider cu tărie că mediul cel mai bun în care un copil poate crește și se poate dezvolta armonios este familia. Evident, descurajăm violenţa și orice alte comportamente ce pot abuza copilul fizic, emoţional, comportamental. Dar dacă familia are nevoie de sprijin de specialitate în acest sens, atunci autorităţile responsabile în primul rând sunt datoare să i-l ofere și abia apoi să ia decizia separării, atunci când această decizie este extrem de bine justificată.

Relaţia copilului cu mama este prima formă de atașament, abia apoi urmează familia restrânsă și cea lărgită. De funcţionarea acestor relaţii depinde modul în care copilul, pe viitor, se va angaja în noi relaţii și felul în care le va dezvolta și menţine. Factorul biologic în relaţia părinte-copil, precum și nevoia naturală de prezenţă a copilului în familie sunt esenţiale pentru dezvoltarea psiho-socio-emoţională firească a copilului.

Se întâmplă ca părinţii să aibă anumite convingeri și preconcepţii despre modalitatea în care fac educaţie, dar să nu uităm că, în orice relaţie, cu atât mai mult în relaţia părinte-copil, sunt importanţi mai mulţi factori, cum ar fi cunoașterea limitelor relaţiei, a regulilor și a parametrilor de funcţionare a acesteia, contactul permanent, consideraţia, empatia și iubirea.

ST: Chiar și în ţări-lider în privinţa calităţii vieţii copilului, viaţa copilului instituţionalizat este cu totul altă poveste. Un raport norvegian amplu, publicat în 2005, a arătat cum calitatea vieţii copiilor instituţionalizaţi este semnificativ mai scăzută decât a celorlalţi copii. În cazul acesta, nu ar fi mai benefic pentru copil să rămână cu familia, iar asistenţii sociali să lucreze cu părinţii?

Primul răspuns ar fi: da, este mai bine, mai benefic pentru copil să rămână cu familia, iar asistenţii sociali să lucreze cu familia. Putem privi și din direcţia cealaltă, a părinţilor. Nu doar pentru copil este bine ca acesta să rămână cu familia, ci și pentru părinţi ar fi bine. Se vorbește mult despre copilul dependent de părinte, însă dependenţa funcţionează în ambele sensuri. Nu putem însă generaliza: depinde de intensitatea și de frecvenţa formei de abuz, dacă acesta este dăunător copilului, dacă părintele/părinţii nu recunosc sub nicio formă prezenţa unui abuz sau dacă nu conștientizează faptul că acţiunile lui/ lor reprezintă un abuz asupra copilului, cu consecinţe dramatice asupra dezvoltării și a bunăstării copilului – atunci susţinem separarea. Iar în acest caz, trebuie acordată mare atenţie modului în care se face această separare – pregătirea psihologică și emoţională a părinţilor și a copiilor.

Intervenţia asistenţilor sociali, precum și a psihologilor, în aceste situaţii este evident necesară. În situaţiile de abuz asupra copilului, asistenţii sociali, psihologii, prin intervenţia lor, e bine să le prezinte atât părinţilor, cât și copiilor (în funcţie de gradul lor de înţelegere și de dezvoltare) ce înseamnă alternativa separării dintre ei. Pentru că, în necunoștinţă de cauză, alternativa instituţionalizării ar putea să le pară celor implicaţi o aparentă salvare. Și atunci apare tentaţia de a alege răul mai mic la un moment dat.

Hope and Homes for Children România, în cei 18 ani de activitate, a contribuit la prevenirea abandonării a peste 25.000 de copii, ajutând la păstrarea lor în familie. A lucrat direct cu acești copii și cu aceste familii, asistenţii sociali făcând vizite în teren și identificând nevoile familiei. Pentru că uneori este nevoie de foarte puţin pentru a păstra un copil în familie: dacă părinţii nu au locuinţă, poţi plăti o chirie; dacă nu își permit să îi trimită la școală, îi poţi ajuta pe copii să aibă ce mânca şi ce îmbrăca, le cumperi rechizite şi le cumperi abonamentul de autobuz. Aceasta înseamnă prevenire: lucruri simple, dar necesare, fără de care nimeni nu poate exista.

Foto: HHC