„«Spotlight» nu va salva jurnalismul”, scria axiomatic un fost membru al breslei, pe Facebook. Totuși pelicula desemnată „Filmul anului” de către membrii academiei de profil din Statele Unite are meritul incontestabil de a fi readus pe agenda priorităţilor Occidentului discuţiile despre ce înseamnă jurnalismul de calitate.

„Cea mai proastă întrebare este aceea pe care n-ai verbalizat-o”, zice un dicton pentru încurajarea jurnaliștilor începători și timizi. Însă aceeași întrebare poate fi și cea mai periculoasă, fiindcă, deseori, în răspunsul aferent ei poate sta soluţia la vreuna dintre problemele apăsătoare ale societăţii. De aceea, înainte de orice, jurnalismul ar trebui să fie o meserie a modestiei morale: lumea este plină de probleme fără răspuns fiindcă nimeni nu a pus încă întrebarea corectă. Profesionalismul membrilor echipei „Spotlight”, Departamentul de reprotaje de investigaţie din cadrul publicaţiei The Boston Globe, este o mostră de jurnalism umil și autocritic, pro-social și etic, despre care mulţi cred că nu mai există azi. Iar felul cum este construit filmul – anti-erou, concentrat mai degrabă pe eroism ca rezultat al echipei – oferă numeroase indicii despre ce înseamnă jurnalismul de calitate.

Pe câteva dintre acestea le notează jurnalistul de investigaţie Cătălin Tolontan, într-o analiză deghizată în cronică de film. „În presă”, scrie Tolontan, „curajul se clădește ca trăsătură colectivă. Lupta de unul singur o fi virtutea îndepărtată a lui Yeti, însă, în viaţa reală, e nevoie de instituţii, de colegi și de public. Dacă vorbim despre curajul care lasă cu adevărat zgîrieturi pe suprafaţa dură a lumii.” (Tolontan a lăsat el însuși zgârieturi pe suprafaţa dură a României după ce echipa de investigaţie pe care o coordona sub egida Gazeta Sporturilor a dezvăluit ilegalităţile și actele de corupţie ale Elenei Udrea și ale unor angajaţi ai Ministerului Dezvoltării, comise în organizarea Galei Bute. Mai recent, a fost apreciat pentru investigaţia privind acţiunile medicilor, ale pompierilor și ale procurorilor implicaţi în tratarea victimelor de la clubul Colectiv.)

Jurnalistul a recunoscut în film și onestitatea cu care acesta tratează una dintre piedicile fundamentale ale meseriei, care este nu instituţia, ci individul. „În jurnalistică, nu din cauza piedicilor instituţiilor e anevoie să scrii, ci din cauza prejudecăţilor fiecăruia dintre noi. Să te abţii în faţa a ceea ce ar putea spune oamenii și să ai temeri pentru felul în care va reacţiona publicul, aici stă miezul greu al lui «Spotlight»”, spunea Tolontan într-un interviu acordat Republica. Iar premiul acordat peliculei, crede jurnalistul, este și rezultatul unei remușcări ale Hollywoodului, care începe să conștientizeze că, „împreună cu dispariţia marilor redacţii, dispare un fel de a difuza, interpreta și contextualiza informaţii”.

Despre recuperarea forţei informaţiei vorbește într-un interviu pentru ZAPP Medien Magazin și Ulrik Haagerup, redactorul-șef al televiziunii naţionale daneze. Acesta este de părere că fenomenul corectitudinii politice a deturnat jurnalismul de la scopul lui iniţial, acela de a livra informaţii reale, văzute prin „ambii ochi” ai jurnalistului. Această expresie ascunde convingerea redactorului-șef că jurnaliștii de astăzi, presaţi de interese editoriale sau personale, au renunţat de fapt la meseria de ziarist, muncind mai degrabă ca activiști de presă, care nu redau cât mai obiectiv cu putinţă realitatea, ci încearcă să transmită publicului acel segment al realităţii pe care jurnalistul îl consideră cel mai potrivit pentru a fi transmis.

Într-o oarecare măsură, opinia jurnalistului vine aproape în contradicţie cu manualul de jurnalism, care admite că obiectivitate absolută nu există, dar și în contradicţie cu manualul relaţiilor publice, care recunoaște funcţionalitatea unui mecanism descris de teoria agenda setting – anume că mass-media are abilitatea de a dicta priorităţile societăţii. Însă oricât de idealistă ar părea întoarcerea la obiectivism, pentru care militează Haagerup, ea este susţinută de dovezi faptice ale beneficiilor ei.

Redactorul-șef face un studiu de caz din presa de elită suedeză, care în ultimii zece ani a încercat să ignore, să nu acorde acoperire mediatică, acelei facţiuni politice de dreapta care se manifestă sub denumirea de „democraţi” și care, deși nu are o doctrină violentă, are un stil aproape exclusiv negativist și extrem de critic de a se exprima, mai ales împotriva deciziilor guvernamentale, de exemplu împotriva politicii suedeze privind migraţia. Recent, povestește jurnalistul, un tânăr de 23 de ani a intrat într-un magazin Ikea, a luat un cuţit și a înjunghiat doi oameni. Toată presa suedeză a consemnat evenimentul, fără însă a menţiona că tânărul era un azilant care a acţionat astfel din frustrare pentru că i-a fost refuzată cererea de azil. Însă cumva informaţia a ajuns în social media, s-a răspândit ca focul în miriște, iar oamenii au criticat aspru tăinuirea presei, care eludase informaţia pentru a nu da nicio secundă ascendent facţiunii democrate (pro-imigranţi). Nu ţine de noi ca jurnaliști să le spunem oamenilor cum să catalogheze ideile democraţilor –spune Haagerup, fiindcă, „făcând astfel, ne reducem la nivelul de activiști/politicieni, ceea ce ne va știrbi credibilitatea”.

Și poate că aici este punctul critic: prin oricâte schimbări ar trece presa astăzi – emergenţa new media, jurnalismul civic, migrarea către online, reducerea bugetelor pentru presa standard –, niciuna dintre ele nu poate dăuna presei mai mult decât decredibilizarea pe care și-o atrage singură prin deformarea sau prezentarea unilaterală a adevărului. Aceasta, fiindcă jurnalism de calitate înseamnă, în primul rând, încredere.

 Foto: Twitter