O megabiserică din Dallas trebuie să facă faţă unor acuzaţii grave după o decizie controversată. O soţie și-a surprins soţul în timp ce se uita la imagini cu conţinut pedofil. Ambii erau misionari în Asia. Biserica a intervenit, încercând să rezolve problema gravă apărută. Pusă sub disciplina bisericii a fost însă soţia.

Biserica Village are peste 10.000 de membri. Unii dintre misionarii pe care îi susţinea financiar erau Jordan și Karen Root. În urma reclamaţiilor și a cercetărilor efectuate, Jordan a fost găsit vinovat de vizionarea de material pornografic având ca subiect copiii. Jordan Root a urmat ulterior pașii a ceea ce biserica numește „proces de pocăinţă”: asumarea vinovăţiei, renunţarea la răul comis, primirea iertării și reprimirea în corpul bisericii, susţine Christian Today.

Până aici, totul ar putea fi în regulă, din punctul de vedere al bisericii. Singura care pare să aibă o altă opinie este soţia. Karen a făcut demersuri pentru anularea căsătoriei și a renunţat și la calitatea de membru al bisericii. Aceste gesturi, pe care ea le-a considerat firești, s-au lovit de o opoziţie puternică a bisericii, soldată cu „pedepsirea” ei.

Problema de fond

Biserica Village are o procedură strictă în ceea ce privește divorţul, care include un angajament conform căruia cei care intenţionează să solicite un divorţ se angajează să „păstreze darul căsătoriei și să treacă prin etapele reconcilierii impuse de biserică înainte de a intenta divorţ”. Karen a primit o scrisoare de la unul dintre pastorii bisericii, prin care se recunoaște formal că ceea ce a făcut Jordan este de condamnat, însă biserica se declară deranjată de iniţiativa divorţului. „Am fost nedumeriţi de decizia ta de a solicita anularea căsătoriei, fără respectarea mai întâi a obligaţiilor care presupuneau să fiţi mai întâi sub îngrijirea și sfătuirea liderilor noștri.”

Practic, Karen era anunţată că, prin încălcarea angajamentului, este pusă sub disciplina bisericii. Mai mult decât atât, nici solicitarea retragerii calităţii de membru nu i-a fost aprobată, fiindcă statutul bisericii interzice unui membru să se retragă în timpul procesului de disciplinare formală. Într-un e-mail trimis membrilor bisericii, liderii acesteia explică faptul că Jordan era în plină derulare a procesului de căinţă, în timp ce Karen era sub pedeapsa bisericii deoarece nu respectase cerinţa de a nu recurge la divorţ.

Protestul lui Karen

Karen s-a decis să vorbească public. A justificat acest demers prin temerea că fostul ei soţ ar putea prezenta un risc pentru copii. Drept urmare, povestea ei a fost împărtășită pe blogul lui Amy Smith, un avocat care activează în favoarea celor care au trecut prin traumele abuzului.

Karen nu s-a limitat la o simplă povestire. A emis o declaraţie extrem de vehementă faţă de acţiunile bisericii. Descoperirea faptului că soţul ei este consumator de „pornografie infantilă”, a spus ea, a fost „un șoc de nedescris care a declanșat o răsturnare profundă a fiecărui aspect al vieţii mele. Ceea ce a devenit chiar mai îngrijorător a fost refuzul consecvent al pastorilor și al celorlalţi lideri ai bisericii de a reacţiona într-un mod care să ţină cont de gravitatea situaţiei.” În consecinţă, i-a acuzat de „abuz spiritual”, spunând că „tratarea lui Jordan ca victimă, iar tratarea mea ca vinovată este o inversare îngrozitoare care evidenţiază priorităţi care nu sunt în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu”. În fapt, ea acuză că biserica este caracterizată de o teologie extremă în privinţa autorităţii ecleziastice, combinată cu o dorinţă puternică de control asupra situaţiei. „În privinţa separării în căsătorie, fiecare aspect al acesteia este sub autoritatea liderilor bisericii”, a fost unul dintre răspunsurile liderilor.

Subtilităţile abuzului

Recuperarea celor pierduţi și disciplinarea celor greșiţi sunt datorii incontestabile ale bisericii. Pot fi însă făcute oricum, fără să se ţină cont de complexitatea problemei? Și apoi, până unde are dreptul biserica să intervină?

Situaţia cu care se confruntă Karen poate fi întâlnită sub diferite forme și cu variate nuanţe, indiferent de confesiunea și cultura religioasă. Atunci când survin motivaţii asociate religiei, abuzul este mult mai subtil. Le pot invoca părinţii faţă de copii sau soţii între ei. Nici biserica nu este imună la ispita unui control excesiv în defavoarea propriilor enoriași. Deși fenomenul există, amploarea sa nu poate fi estimată în lipsa unor date precise. Este de înţeles de ce acestea lipsesc, în condiţiile în care tăcerea este soluţia preferată în faţa abuzului. Mai mult, la nivelul comunităţilor religioase i se induce victimei în mod voluntar ideea unui fel de martiraj asumat (vezi dezbaterea video). Aceasta trebuie să îndure eroic abuzul pe motiv că suferinţa ei nu este fără rost și poate fi justificată în baza unor precepte biblice.

Carla Baker, directoarea Departamentului Misiunea Femeii din Diviziunea America de Nord a Bisericii Adventiste, recunoaște că ideea de abuz în biserică trebuie luată ca o realitate care nu mai poate fi negată. De regulă, biserica are intenţiile cele mai bune în încercarea de a menţine unitatea familiilor, însă apelează deseori la un discurs cu implicaţii grave. Conducătorii bisericilor aleg să vorbească de iubire, iertare și uitare. În mod paradoxal însă, tocmai invocarea acestei iubiri poate genera răni adânci, fiindcă în lipsa unei capacităţi reale de a ierta, victima începe să se considere vinovată. De aici și până la depresie nu mai este decât un pas. Psihologul Larry Crabb atrage atenţia în cartea Visuri năruite că vindecarea are nevoie de timp și tocmai acest timp de regulă biserica nu are răbdare să îl acorde. De aceea, spune Crabb, „comunitatea creștină este adesea un loc periculos de trăit atunci când visurile ţi se năruie”.

Pe aceleași coordonate poate fi înscrisă situaţia lui Elizabeth Esther. A trecut prin traume similare și a vorbit ulterior public despre grupul religios care folosește forţa psihologică pentru a inspira teamă și vinovăţie în mintea credincioșilor. Se insistă prea des pe intervenţia miraculoasă pe care o pot avea uitarea și iertarea. În spatele lor, se conservă și solidifică abuzuri, creionându-se impresia că imaginea bisericii este mai importantă decât destinul unei persoane. Chiar papa Benedict a recunoscut că grija excesivă pentru reputaţia bisericii a dus la o toleranţă inacceptabilă faţă de multe derapaje ale conducătorilor ei.

Biserica trebuie să vindece răni, dar trebuie să știe și cum să le vindece. Graba duce uneori la simplificarea durerii din sufletele oamenilor. Insistând pe recuperarea unora, este posibilă pierderea altora. Mai importantă decât corectitudinea teologică sau consecvenţa aplicării regulilor interne este păstrarea unui climat de onestitate. Sub umbrela unei false iertări, vieţile multora pot fi distruse iremediabil. O biserică ce invadează sufletul uman și-a ratat menirea.

DISTRIBUIE: