Nici bine nu s-a stins conflictul dintre papa Francisc și prezidenţiabilul Donald Trump, că pontiful roman aruncă o altă „dinamită” în spaţiul public, suficientă pentru a-i tensiona din nou pe adversarii săi. S-ar putea contura ușor impresia că Francisc caută în mod intenţionat să agite apele. Pe de altă parte, se poate afirma că unele lucruri au devenit atât de obișnuite, încât orice schimbare trebuie însoţită mai întâi de rezistenţă. Cu atât mai mult, cu cât poate fi vorba de practici consolidate în timp, precum pedeapsa capitală.

„Fac apel la conștiinţele celor care guvernează, să ajungă la un consens internaţional în vederea abolirii pedepsei capitale”, le-a spus papa Francisc credincioşilor adunaţi în Piaţa Sfântul Petru. Le-a cerut totodată catolicilor să acţioneze în favoarea introducerii unui moratoriu asupra tuturor execuţiilor, în acest an jubiliar. Papa a oferit și motivaţia adiacentă solicitării sale, invocând un considerent de ordin moral. „Porunca «să nu ucizi» are valoare absolută şi se aplică atât celor nevinovaţi, cât şi vinovaţilor”, a continuat el. Francisc a subliniat că, în prezent, există „o opoziţie tot mai puternică faţă de pedeapsa cu moartea, inclusiv în legitima apărare a societăţii”, deoarece, consideră el, există mijloace moderne pentru „reprimarea eficientă a crimei, fără să i se nege definitiv celui care a comis-o posibilitatea de a se reabilita”.

Consecvenţa papei

Papa şi-a exprimat opoziţia faţă de pedeapsa capitală încă de la începutul pontificatului, dar şi-a reiterat poziţia în faţa Congresului american, în septembrie. „Sunt convins că aceasta este cea mai bună cale: dat fiind că fiecare viaţă este sacră, orice persoană umană este înzestrată cu o demnitate inalienabilă, iar societatea poate doar să beneficieze de pe urma reabilitării persoanelor condamnate pentru crimă”, a declarat papa Francisc.

El a denunţat, în trecut, şi principiul închisorii pe viaţă, considerând că în acest caz este vorba despre o „pedeapsă capitală deghizată” şi apreciind că este necesar să se întreprindă mai mult pentru a li se permite criminalilor să se reabiliteze. Francisc a făcut aceste comentarii probabil pentru a pune și mai multă greutate în spatele unei conferinţe internaţionale împotriva pedepsei cu moartea care va începe la Roma. Suveranul pontif nu vorbește în necunoștinţă de cauză. A vizitat o serie de închisori de la alegerea sa ca papă, chiar unele din Mexic, și a cerut condiţii mai bune de detenţie. Astfel, preocuparea sa pentru cei din spatele gratiilor merge dincolo de pedeapsa cu moartea.

Discursul său pare firesc dacă se ţine cont de faptul că s-a adresat ca un lider religios și nu ca un politician obișnuit să vorbească în numele unei anumite logici de partid. Evoluţia este radicală dacă se ia în considerare duritatea pedepselor pe care chiar chiar pontifii le autorizau pentru a fi aplicate în vremurile mai întunecate ale istoriei. Cu greu pot fi ignorate măsurile punitive girate de Biserica pe care acum o reprezintă. „Biserica avea mare încredere în pedeapsa corporală ca remediu pentru revolta spirituală”, comenta istoricul W. Woods. Chiar și după ce clerul roman a revenit la sentimente ceva mai umane, Biserica Catolică obișnuia să permită pedeapsa cu moartea pentru cazuri extreme. Respectiva poziţie a început să se schimbe odată cu pontificatul lui Ioan Paul al II-lea, acesta fiind primul lider catolic care a spus că pedeapsa capitală nu poate fi justificată.

Are vreun rost discursul papal?

Chiar dacă în unele ţări, precum România, tema nu creează prea mult interes (deși pe forumuri mai apar voci care solicită reintroducerea pedepseai capitale), în alte zone subiectul este foarte fierbinte. Amnesty International a contabilizat, în 2014, 607 execuţii la nivel mondial, în 22 de ţări. Însă această cifră nu include numărul de persoane executate în China, unde datele privind pedeapsa cu moartea sunt tratate ca secrete de stat. În 2014, în China au fost executaţi peste 3.000 de condamnaţi, potrivit organizaţiei World Coalition Against The Death Penalty. Practic, cu aceste cifre China domină topul ţărilor care apelează la metodele cele mai dure de pedeapsă.

În ţările care aplică pedeapsa cu moartea, cel mai folosit mod de execuţie este prin administrarea de injecţii letale (SUA, China, Thailanda), urmat de execuţia prin spânzurare (Iran, Irak, Siria, Egipt, Sudan, Botswana, Japonia, Singapore), de execuţia prin împuşcare (China, Vietnam, Yemen, Coreea de Nord), de execuţia prin decapitare (Arabia Saudită), de execuţia prin electrocutare (SUA), de execuţia prin lapidare (Iran).

Europa pare să stea destul de bine la acest capitol. Majoritatea ţărilor Uniunii Europene au ratificat Protocolul nr. 6 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la abolirea pedepsei cu moartea, iar aceasta a devenit una dintre condiţiile aderării la UE. Există o singură excepţie: Belarus. „Nu doar faptul că se aplică pedeapsa cu moartea este o barbarie în sine, ci şi modul în care este aplicată aceasta în Belarus”, spunea reprezentantul Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Belarus.

Bătălia pe cuvinte

Este relativ ușor de observat că s-au conturat două tabere adverse, care „aruncă” în luptă argumente și concluzii. Atunci când statul Nebraska a luat în discuţie, anul trecut, posibilitatea de a renunţa la pedeapsa capitală, guvernatorul statului a anunţat imediat că se va opune, afirmând că pedeapsa capitală este „un instrument important de securitate publică”. Este convins că „prizonierii de pe Culoarul Morţii au primit pedeapsa cuvenită. Ei nu merită să-și trăiască toată viaţa ca niște prinţi pe banii comunităţii.” Nu este singurul argument care merge în direcţia menţinerii pedepsei cu moartea. Un altul se referă la datele oferite de statistica judiciară prin care se încearcă a se sublinia că înlăturarea acestei pedepse din legislaţia internă a unor state a dus la o creştere alarmantă a criminalităţii. Un alt argument îl constituie dificultatea înlocuirii acesteia cu o altă pedeapsă, atunci când s-ar pune problema suprimării ei.

În schimb, tabăra opusă accentuează caracterul injust şi inuman al pedepsei cu moartea, precizându-se că viaţa este atributul cel mai de preţ al omului, care, odată suprimat, nu mai poate fi redat. S-a afirmat că menţinerea pedepsei cu moartea este periculoasă pentru că ea implică violenţa, iar societatea modernă are suficiente modalităţi de a-şi apăra indivizii altfel decât prin suprimarea vieţii celor care au comis infracţiuni foarte grave. Existenţa erorilor şi a înscenărilor judiciare de-a lungul timpului constituie o motivaţie foarte puternică pentru eludarea acestei măsuri punitive. Se susţine că o parte din verdictele Statelor Unite care au dus la condamnarea la moarte au fost greșite.  În plus, pedeapsa cu moartea anulează șansa reabilitării. Se pune problema chiar de a reduce şi pedeapsa închisorii pe viaţă, pentru că menţinerea acesteia înseamnă „a demoraliza pe un condamnat atunci când nu-i oferi niciun stimulent pentru a se strădui să devină mai bun”.

Analizate de la distanţă, ambele tabere au partea lor de dreptate. Totuși, dacă se iau în considerare cazuri precum cel al lui Kelly Gissendaner (ultimul caz de notorietate de execuţie în SUA), este mai mult decât evident că ceva nu este în regulă. Actualul sistem de pedeapsă capitală refuză dreptul la reabilitare. Și atunci, care mai poate fi diferenţa dintre victimă și executant?

DISTRIBUIE: