Agresivitatea este o problemă nu doar a teroriștilor, ci a întregii societăţi umane. A spus-o foarte direct Hawking. A confirmat-o și Amnesty International. Raportul organizaţiei este chiar foarte sumbru. Nici România nu a scăpat de critici.

A fost un an catastrofal din punctul de vedere al violenţelor, conchide raportul anual elaborat de Amnesty International, care a analizat situaţia drepturilor omului în 160 de ţări, în cursul anului 2014. Evident, vinovate sunt în primul rând grupările teroriste. Dar nu sunt singura sursă de agresivitate. Amnesty a criticat reacţiile instituţiilor democratice şi a pledat pentru protejarea civililor şi respectarea drepturilor umane. „Răspunsul global la conflicte şi abuzuri comise de ţări şi de grupări armate a fost ruşinos şi ineficient”, a afirmat Salil Shetty, secretarul general al Amnesty International, citat de Mediafax.

O acuzaţie în plus la adresa ţărilor democratice este faptul că ele însele au probleme cu respectarea drepturilor omului. În opinia raportorilor, ameninţările la adresa libertăţii de exprimare şi a altor drepturi se vor amplifica în urma implementării noilor legi antitero şi a supravegherii în masă. „De la Washington la Damasc, de la Abuja la Colombo, liderii guvernamentali au justificat încălcările oribile ale drepturilor omului invocând necesitatea menţinerii securităţii”, spune Shetty. „În realitate, s-a întâmplat exact opusul. Astfel de încălcări sunt un argument important care explică de ce trăim într-o lume periculoasă astăzi. Nu poate exista securitate fără drepturile omului.”

Luate în ansamblu, toate aceste observaţii sunt suficiente pentru a contura un viitor mai sumbru. Nu există decât o singură soluţie, iar aceasta ţine de onestitatea statelor, care nu mai pot ascunde faptul că știu ce se întâmplă. „Guvernele statelor trebuie să înceteze să pretindă că protejarea civililor este peste puterile lor şi trebuie să abordeze problema suferinţei a milioane de oameni”, insistă Amnesty.

Amnesty și realitatea cotidiană

Are Amnesty International dreptate în acuzele pe care le formulează sau este vorba doar de o percepţie diferită de a politicienilor cu privire la modalitatea în care pot fi rezolvate crizele globale? Analizând evenimentele din ultimul timp, nu se poate ignora faptul că există o evidentă disproporţie de atitudine.

În cazul Charlie Hebdo, a fost o mobilizare fără precedent a politicienilor din lumea întreagă. S-a repetat aceeași atitudine de solidaritate după atentatul din Danemarca. Probabil că vor mai fi ocazii ca liderii lumii să aibă posibilitatea de a-și exprima compasiunea colectivă. Însă de ce aceasta nu este distribuită în mod egal?

Decapitarea celor 21 de creștini uciși de gruparea islamistă Stat Islamic nu a fost urmată de organizarea unor marșuri de protest sau a unei alte forme de solidaritate. În schimb, guvernul egiptean și-a rezervat dreptul de răzbunare declanșând raiduri aeriene. În rest, au fost doar obișnuitele condamnări ale tragediei. Între timp, a sosit știrea despre cei aproximativ 100 de creștini care sunt în mâinile islamiștilor. Cel mai probabil, va fi doar una dintre știrile care le va preceda pe altele și în raport cu care comunitatea internaţională se va limita la emiterea unor declaraţii de dezaprobare.

România, pe lista neagră

Suspiciunile privind existenţa unei închisori CIA în România, discriminarea romilor, dar şi a minorităţilor sexuale sunt analizate în partea dedicată ţării noastre. Observaţiile raportului sunt însoţite de exemple concrete prin intermediul cărora se creionează câteva situaţii grave.

În problema mult controversatelor închisori CIA, Amnesty preciza încă din luna ianuarie, cu referire la cazul României, că „după ani de negări, un fost şef al unui serviciu de informaţii şi consilier al preşedintelui de la acea vreme a admis recent că serviciile secrete au permis Statelor Unite să deschidă unul sau două centre secrete de detenţie”. Un argument puternic în această direcţie și citat în raport este oferit de către Abd al-Rahim al-Nashiri, din Arabia Saudită, deţinut în prezent la Guantanamo Bay, care s-a plâns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) că a fost ţinut în detenţie, în secret, la Bucureşti, între 2004 şi 2006.

Nu doar incertitudinile legate de problema închisorilor secrete au constituit miezul acuzaţiilor la adresa României. Statul român s-ar mai face vinovat de încălcarea dreptului la viaţă, în condiţiile relelor tratamente aplicate în instituţiile pentru aduţi şi copii cu dizabilităţi fizice şi psihice.

De asemenea, o parte importantă din capitolul dedicat României priveşte discriminarea romilor. Stigmatizarea este o mare problemă și este evidenţiată inclusiv prin cazul fostului preşedinte Traian Băsescu, amendat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru afirmaţiile făcute despre romi în timpul unei vizite în Slovenia.

Probleme de controversă morală

Nu scapă observaţiei nici minorităţile sexuale. Este acuzată în mod direct comisia parlamentară pentru revizuirea constituţiei. Motivul constă în adoptarea unui amendament prin care era modificată definiţia familiei, din „se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi” în „se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”.  În acest ultim aspect, nu ar trebui să surprindă nemulţumirea Amnesty. Pe site-ul organizaţiei este expusă în mod clar poziţia pe subiectul homosexualităţii, afirmându-se deschis ca obiectiv și „protecţia demnităţii persoanelor LGBT”.

Este evident că între Amnesty International și România există o diferenţă de percepţie asupra unor aspecte care ţin de valorile morale tradiţionale. Dincolo însă de anumite aspecte punctuale de raportare la puncte sensibile (așa cum este și problema avortului, unde Amnesty acuză că în România mai persistă încercările de restricţionare a accesului femeilor la procedura legală de avort ), există aspecte asupra cărora România are motive să reflecteze serios și să recurgă la schimbări fundamentale. Ar fi un gest de responsabilitate și de normalitate care să confere speranţa că drepturile omului nu vor fi expuse și supuse unui atentat, fie el de ordin legislativ sau politic.