„Gata. Azi mi-am făcut o promisiune. Nu mai tac” sunt cuvintele unei postări în spatele căreia se poate citi multă amărăciune și nu din cauza vreunui eșec dureros. O cheamă Bianca Lucaciu și este singura din judeţul ei care a obţinut nota maximă la examenul de bacalaureat. Însă în loc de zâmbete, a răbufnit frustrarea. A tăcut mult timp, dar acum vorbește și o face într-o manieră pe cât de incisivă, pe atât de îngrijorătoare.

„Mi-am promis că voi termina liceul cu 10 şi mi-a reuşit”, își începe Bianca confesiunea. Și-a onorat liceul cum a știut cel mai bine, obţinând 11 distincţii naţionale. Ar fi motive suficiente de bucurie nestăvilită, dar nu și pentru ea. Are un „spin” care o face să fie reţinută: i-a fost răpită şansa de a savura succesul celor patru ani de muncă din timpul liceului. A fost singura din liceul ei care a absolvit toţi cei patru ani cu media 10. Aștepta să fie șefă de promoţie. Conducerea școlii însă a avut altă părere. În ziua festivităţii de absolvire a mai apărut ca din senin încă o propunere. Era „cine trebuie”, sugerează Bianca. „Eu eram doar Lucaciu. Şi atât. Fata mamei. Din nou. Scuze că am un nume neimportant”, spune Bianca.

Atunci și-a stăpânit lacrimile. Acum consideră că a venit timpul să vorbească nu atât de mult pentru ea, cât pentru colegii ei mai mici pe care îi invită să nu mai accepte ca doar cei cu relaţii să ajungă în vârf.

Un mesaj cu multe surprize

Chiar din debutul mesajului se poate ghici multă determinare, dar și dorinţa de a sfida o mentalitate românească cu care nu vrea sub nicio formă să se acomodeze: „Lumea e plină de nedreptăţi şi trebuie să mă obişnuiesc cu asta. Şi dacă nu vreau?”

Inevitabil, ar trebui ca după această șarjă să urmeze acuzaţii punctuale la adresa profesorilor. Bianca surprinde. Nu are decât cuvinte de mulţumire. Recunoaște că fără sprijinul lor nu ar fi ajuns ceea ce este, „au predat atât de bine, că nu am avut nevoie de o singură oră de meditaţii”. Într-un sistem de educaţie în care meditaţiile pe bani grei au devenit aproape normative, performanţa Biancăi merită toate aprecierile.

Atitudinea ei pare să fie desprinsă dintr-un alt scenariu decât cel pe care ne-am obișnuit să îl vedem prin școlile românești. Stilul care o caracterizează este o dovadă a faptului că în România se poate și altfel și asta este la îndemâna chiar și a unui adolescent. În ciuda unei ușoare ironii din mesajul ei, ceea ce transmite ar trebui să îi pună pe gânduri pe mulţi.

„Îmi cer scuze că nu am mers pe la majorate să mă îmbăt. Îmi cer scuze că nu am copiat. Îmi pare rău că mi-am permis să am valori morale şi să nu sabotez. Îmi cer scuze că vreau mult de la mine, că prefer să am prieteni sinceri, oameni cu coloană vertebrală, care spun lucrurilor pe nume şi îşi doresc ceva de la viaţă. Îmi cer scuze că nu fac compromisuri doar pentru a fi pe placul unora, că nu mă adaptez patului lui Procust. Îmi cer scuze că nu am dat replici urâte, doar pentru că nu voiam să jignesc”.

Durerea îi este amplificată și de faptul că pe lângă problemele din familie (stare financiară precară, mama recăsătorită), i s-a năruit visul umplerii golului din suflet. Laurii erau au ei. Cel puţin, așa a crezut. Așteptările i-au fost spulberate de alţii: „După atâtea lovituri de la viaţă, v-aţi băgat piciorul în munca mea. MULŢUMESC!”

Ce spune, de fapt, povestea Biancăi?

Pe forumuri, mulţi tineri i-au dat dreptate. Alţii au mărturisit că au trecut și ei prin situaţii similare. Unii s-ar putea grăbi să acuze un sistem profund viciat plecând de la acest caz punctual. Alţii se pot limita doar la a constata lipsa de recunoștinţă de care a „beneficiat” o elevă din partea școlii căreia i-a făcut cinste.

Povestea Biancăi evidenţiază, de fapt, probleme în faţa cărora școala românească a capitulat. Una dintre ele este în corelaţie cu menirea școlii. Viaţa este nedreaptă. Acesta este un dat. Ne putem lupta cu el, dar nu va fi învins decât în eternitate. Școala trebuie să îi pregătească pe elevi pentru durităţile cu care se vor confrunta. Problematic este însă când tocmai aceasta este cea care tolerează și cultivă nedreptatea. Fraudele de la Bacalaureat sunt o nouă dovadă că cinstea și corectitudinea sunt atribute pe care mulţi profesori încă nu le-au deprins, de aici derivând și nedreptatea semnalată. Educaţia pentru viaţă este una dintre carenţele unui sistem care are dificultăţi în redresare tocmai din cauza calităţii umane a unora dintre cei care îi trasează destinul.

Frustrările Biancăi mai reliefează un aspect, deloc neglijabil. Adolescenta merită multe felicitări pentru realizările ei, dar aceleași recunoștinţe nu se pot îndrepta și spre sistemul care a format-o. Copiii se dezvoltă într-un context educativ excesiv de concurenţial (deși unii consideră că nu este suficient), de aici și geneza dramelor unor copii. Bianca este, de fapt, victima unei concepţii despre educaţie în care performanţa contează cu prioritate și ocuparea podiumului este un deziderat în sine. Olimpiade, concursuri, premii, note maxime sunt insuflate unor copii inocenţi, explicându-li-se că aceasta este miza întregii educaţii. În Occident, unii au renunţat la această abordare. Cazul finlandez este elocvent în această privinţă. Nu sunt interesaţi de concursuri, tocmai fiindcă în viziunea lor esenţa educaţiei merge în altă direcţie. „Excelenţa nu cere competiţie, ci cere absenţa acesteia”, spune Alfie Kohn, un critic acerb al educaţiei bazate pe note și scoruri. În acest sens, mesajul Biancăi poate fi citit ca strigătul unei generaţii confuze cu privire la viaţă și forţate să își piardă cei mai frumoși ani ai copilăriei.

DISTRIBUIE: